La Breaza pe Ural
Posted: 17 Feb 2013, 03:01
Breaza însorită - o plimbare de iarnă (partea întâi)
- link către albumul foto (fotografii făcute de mihă.Escu)
Stau şi mă gândesc că nu am luat niciodată în serios băgatul motocicletei la iernat. Să fi fost călăria motocicletei un moft - cu siguranţă nu mi-aş mai fi condamnat degetele la îngheţ prin nopţile înceţoşate de iarnă.
Motocicleta veche mă leagă într-un fel aparte de locurile prin care ajung şi de oamenii pe care-i cunosc. Ea este dincolo de nazuri şi nu ţine cont de sezon. Ea te face să vrei să atingi din mers asfaltul cu vârfurile degetelor, ca să iei pulsul drumului pe care-l parcurgi. Aşa cum piesele vechi sunt adesea mai fiabile decât cele noi fiindcă au fost "eliberate" de tensiunile structurale din materialul nou, la fel şi motocicleta veche a depăşit de mult complexe perisabile de soiul vitezei, consumului, vopselei. Ea nu se întrece cu nimeni, timpul îi aleargă numai pe cei care se tem de sfârşit. Eternitatea este cea a sufletului, nu a trupului. Motocicleta veche a-nţeles lucrul ăsta. A lăsat timpul să-i devină (din prădător) tovarăş de drum, cu toate că - să fim drepţi - o ajută şi fierul ăla sovietic din care-i făcută.
Lăsat peste sfârşitul săptămânii în grija mea şi-a lui Vali (şi, fireşte, după ceva tatonări cu trasee plicticoase prin capitală), Uralul lui Ovidiu s-a pomenit luni seara (11 februarie 2013) dezmorţindu-şi rulmenţii pe DN1. Deşi din cale afară de recunoscători lui Ovidiu şi fericiţi ca întotdeauna de asemenea prilej motoristic, ne-am urnit cam nehotărâţi înspre Breaza de baştină a lui mihă.Escu. Gânduri neplăcute ridicaseră mârşave prejudecăţi la adresa plănuitei navete: ba că avea să ne vlăguiască sau să ne bage răceala-n oase, ba că urma să ne lase fără bani, ba că aşa şi pe dincolo. Mare şi neaşteptată ne-a fost însă bucuria să ne pomenim în cea mai frumoasă călătorioară din iarna asta!
O regulă nescrisă pe care am tot luat-o de bună în ultima vreme pare să spună că nu pleci la drum până nu eşti sigur că s-a făcut mai întâi noapte, că-i iarnă afară şi implicit e frig de-ţi cad unghiile, că drumul va fi pe urcuş şi că tot vântul din ţara asta îţi va bate fix din faţă. La care mai adăugăm detalii de efect, precum şubrezenia catastrofală a instalaţiei electrice, năravul drăcos al cutiei de viteze, confortul inegalabil al şeilor din cauciuc şi aşa mai departe.
Cu subsemnatul la ghidon şi cu mihă.Escul cocoţat în şaua pasagerului, am demarat în trombă din faţa blocului meu, numai că ne-am oprit doi metri mai târziu ca să verificăm totuşi nivelul uleiului din cutia de viteze. Remarcând că n-ai cum verifica uleiul dacă nu există, am scormonit prin portbagajul Daciei după un bidon cu T90, pe care l-am scurs evlavios în boxerul rusesc. Înţoliţi de drum şi cam transpiraţi după atâta târcoale dată în jurul fierului, am purces la şosea tocmai când lumina zilei a dat să se stingă de tot.
Ieşirea din Bucureşti a fost un calvar nebănuit de mare: Uralul de sub noi şi-a rânjit colţii către mai toţi zăpăciţii din trafic care, pesemne scăpaţi de prin birourile corporatiste ca puşcăriaşii din cămăşile de forţă, umblau zombificaţi cu ghearele încleştate pe volane şi cu mintea cine ştie pe unde. Mai ales o domnişoară cu păr bălai şi doi ochi de-un albastru nelumesc era să ne facă una cu sensul giratoriu la Casa Scânteii, dar am scăpat cu bine şi ne-am cărăbănit iute înspre benzinărie, apoi prin pasajul din Băneasa şi, în cele din urmă, pe şoseaua mare şi aglomerată.
Deşi înţesat cu maşini, drumul până-n Ploieşti a fost în mare parte monoton. Chiar înainte de intrarea în oraş ne-a zgâriat un frig neaşteptat de tăios, din a cărui pricină nu mai ştiam dacă mă dor sau ard degetele din mănuşi. Dar - zău aşa - ce om sănătos la cap pleacă în miez de iarnă cu mănuşi de vară terminate, trase pompos peste o altă pereche de mănuşi textile, de teapa ălora pentru plimbare agale pe Lipscani?! Enfin, oprind pentru alimentare în McDonald's-ul din centru, ne-am mai întremat la văzul zâmbetului de pe chipul domnişoarei-casieriţă. Am continuat să lepădăm din ţoale încă multă vreme după ce ne-am aşezat la masă, faţă în faţă cu mâncarea comandată.
Lăsând Ploieştii în urmă, am început să ţopăim prin gropanele din afara oraşului. Nu am apucat să ne reaşezăm bine pe drum că ne-am izbit de o ceaţă cruntă, azvârlită cu ură în viziere. Am tot căutat să încetinesc, mai uitându-mă zadarnic după câte-un marcaj, mai luând drept repere luminile de poziţie ale celor ce ne devansau. Însă de la un răstimp se cam rărise şi traficul, iar eu urmăream impacientat cum ultima furgonetă mă devansa, lăsând atât înapoia cât şi înaintea noastră un vid întunecos şi rece. Dar până aici a răbdat Uralul şi, văzându-mă că smucesc de acceleraţie, deodată a-nceput să gonească pe asfalt ca un drac ieşit din iad. Sunetul până atunci monoton al motorului a devenit imediat un muget baritonal, spărgând ceaţa cu ecouri din aliaj. Am ajuns îndată în urma furgonetei şi, păstrând totuşi o distanţă respectuoasă, am fugărit-o (sau mai degrabă ea pe noi) cu 110 - 115 km/h prin ceaţa ca de lapte.
În goana teribilă a timpului rămas pe loc - cu mâinile încleştate pe ghidon - totul se linişteşte şi gândirea începe să mişte. Devin un mic clarvăzător al propriului destin şi, în timp ce privesc sunetele cum se-nfundă-n alburiul echilibrului, las vântul să-mi izbească ochii. Izvorât din paradox, zâmbetu-mi iscat pe chip simte aievea cum pleoapele cresc riduri pe măsura fiecărui kilometru străbătut prin ceaţa îngheţată. Îmi fac rău şi mi-e bine. Din ce în ce mai tulburat, mai obsedat, mai consumat sunt de ceea ce iubesc. Din ce în ce mai muritor. Cică să iubeşti ceva şi să laşi apoi acel ceva să te omoare încetul cu încetul - aşa urlă Facebook-ul. Gândeam aşa încă de dinainte să-mi dau seama că a spus-o şi altcineva şi că-i adevărat. De pe vremea când încă voiam să fiu nemuritor.
În tot răstimpul ăsta al fugărelii prin ceaţă am remarcat - într-un târziu - că degetul cu care ştergeam periodic viziera începuse să alunece zdravăn pe plexiglas, iar viziera îmi rămânea neştearsă. Deşi bănuiam ce se-ntâmplă, treaba asta m-a obligat să merg o bună bucată de vreme cu viziera ridicată. La viteza 'ceea aveam deja ochii chirciţi şi îndureraţi în mijeala aia cu obrajii strânşi parcă să nu-i pierd. Mă simţeam de parcă aerul rece îmi tăia şanţuri prin pupile. Ne-am trezit ieşind din ceaţă tot atât de brusc precum intraserăm. Am oprit degrabă într-o parcare de la marginea drumului şi abia atunci ne-am dat seama că eram albi pe jachete, pe pantaloni şi pe căşti: ceaţa îngheţase zdravăn.
Am ajuns târziu în Breaza şi am dat să ne culcăm după o veselă - deşi cam somnoroasă - întrevedere cu un prieten de-al gazdei. Eu am găsit-o pe "Lorelei" a lui Ionel Teodoreanu prin biblioteca vânătorului şi am apucat să citesc despre ea doar atât cât s-o visez frumos, ca pe o copilă dezmierdată sub un nuc umbros, ca mai apoi să alunec într-un somn adânc de veacuri.
Să fi fost vreo pupăză prin pom marţi dimineaţa, bag mâna-n foc că s-ar fi plictisit de moarte tot scuipând la noi, căutând zadarnic să ne trezească din sforăiturile alea magistrale. Dimineaţa s-a făcut repede prânz, dar aşa un soare minunat s-a aşternut pe tot cerul ăla albastru încât n-aveam cum să pierdem o asemenea zi de plimbare! Ne-am urnit grăbiţi până la Mega Image-ul din localitate pentru merinde, am revenit la "bază" ca să mâncăm o parte din ele şi, după ce ne-am îmbrăcat cu simţ de răspundere, am plecat din nou la drum.
După ceva întortocheală prin Câmpina, am ajuns pe Valea Doftanei şi am început să ne bucurăm ca doi copii de frumuseţea peisajului. Eu unul ajunsesem ultima oară prin locurile 'celea tot cu Vali, însă parcă prin anul întâi sau al doilea de facultate şi alături de alţi doi-trei colegi de an. Revenirea la câţiva ani (şi două anotimpuri) distanţă m-a încercat de-o nostalgie simpatică, cu felurite gânduri străbătându-mi amintirile de-a curmezişul.
Locurile au rămas tot atât de frumoase precum mi le aminteam:
Văzând că valea are obiceiul să înghită lumina soarelui mai cu spor decât ne-ar fi lăsat ceasul să credem, i-am dat bice lui Alioşa şi am zburdat peste bălţi şi hârtoape până la serpentinele premergătoare barajului Paltinu. Încetinind, am negociat cu grijă curbele alunecoase, pline de mâzgă şi polei. Ajunşi în vârful dealului, am înfipt motocicleta în zăpada groasă din parcare şi ne-am apucat să ne minunăm:
Vali a surprins inspirat momentul când mă luptam să scot motocicleta din zăpadă:
Odată eliberaţi din zăpadă, am mai înaintat ceva distanţă până la poiana de lângă lacul de acumulare. Drumul însă a fost în mare parte acoperit cu gheaţă, iar Uralul a dansat în toate felurile până să dăm din nou de asfalt. Marea mea distracţie (bănuiesc că spre groaza bietului pasager) a fost să merg cât mai mult posibil cu tălpile pe scăriţe. Iarăşi ne-am pus pe fotografii şi voi fi tare încântat să vi le arăt şi să vă spun ce-am mai făcut - în partea a doua . Tot se-anunţă vreme urâtă după ce m-oi trezi, aşa că altă treabă decât să vă povestesc n-am!
Va urma!