Cu Arkadi la Sighişoara - partea întâi
"Cu noaptea-n cap" este o expresie pentru omul pe care te poţi baza. Pentru omul serios, pus pe fapte mari, care întotdeauna vine şi pleacă la timp. Pentru omul care tace (sau nu) şi face, fără excepţie. Aşa că pe bună dreptate nu prea m-a luat
Pasagera Ancuţa-n serios când i-am zis vineri seara, pe 25 octombrie, clar şi răspicat că aveam să plecăm înspre Sighişoara ziua următoare, "
cu noaptea-n cap!"
Că nu m-a luat în serios e puţin spus; a bufnit-o râsul de-a dreptul! Başca unde mai pui că plănuiserăm chestiunea foarte-n piuneze aşa, la entuziasm, nefiind nicidecum o treabă aşa-zis bătută-n cuie. Dar se pare că insomnia-i odihneşte grozav pe-ăştia zăpăciţii şi după numai două-trei ore de somn m-am deşteptat sâmbătă cu noaptea încă intrând înceţoşată pe geam. Adică
în cap, HA!
Am trezit din somn şi Pasagera, care s-a dezmeticit între uluire (ce vă spuneam) şi bucurie, anticipând călătoria în sine. După ce-am întins o vreme cordeline elastice peste cei trei rucsaci alcătuind bagajul, Arkadi s-a declarat încărcat şi gata de drum. Ne-am înţolit cu ce-am avut mai bun, am pornit motocicletul, i-am dat să pape benzină de la primul peco şi-apoi am luat calea Ploieştilor! Cum i-e însă năravul înainte de-o călătorie mai de amploare, Arkadi a-nceput să se bâlbâie pe unul din cilindri la numai câţiva metri după ce ne-am pus în mişcare. Bâlbe care-au dat semne să mai piară la turaţie mare, dar care aveau să ne-nsoţească îndârjite până la destinaţie. Cu povestirea s-o luăm însă treptat!
Frigul şi umezeala ne-au sâcâit destul până la Ploieşti. Am mers printr-o ceaţă pâcloasă, pe cât de albă - pe-atât de întunecoasă. Răsărind într-un târziu, zorii-au dat s-o risipească repejor şi să ivească la orizonturi noi câmpii şi dealuri tot noi. Soarele începu a zvânta lumea de ceaţă înrourată taman când noi suiam către centura de vest a Ploieştiului. Am intrat în cele din urmă-n oraş şi-am poposit la McDonald's-ul din centru, cu gând a ne încălzi o vreme că trăseserăm destul frig.
[attachment=17]DSC_6022.jpg[/attachment][attachment=16]DSC_6020.jpg[/attachment][attachment=15]DSC_6024.jpg[/attachment]
Micul-dejun a fost binevenit, mai ales că eu picasem deja cam îngrijorat pe gânduri cu bâlba asta din mersul motocicletei. La plecare am mai zăbovit oleacă pe lângă Arkadi, i-am căutat prin "stoc" o bujie care să-i placă mai tare pe partea care făcea fiţe. Pân' la urmă tot o vechitură de Sinterom a preferat, se pare că fuge de occidentalisme ca dracu' de tămâie. Cum bâlbele nu au dispărut cine ştie ce (iar Ancuţa se demoralizează repejor, deşi considerabil mai lent ca
Mihăescu), am renunţat la a mai pierde vremea cu asemenea fenomene. Dacă merge, merge, iar eu n-aveam de gând să renunţ în favoarea trenului.
Suiţi din nou în şa, ne-am reluat cursul călătorioarei cu gând să urcăm spre Cheia, ca să evităm deja arhicunoscuta vale a Prahovei. În Vălenii de munte, tot devansând maşinile din traficul neaşteptat de aglomerat, ne-am pomenit motociclind în urma unui MZ ES 250 cu ataş, roşu, la ale cărui manşoane ghidona un nene în vârstă. Ne-am salutat reciproc şi mi-a părut rău că din pricina asta l-am încurcat oleacă la schimbatul vitezelor tocmai când începea un pic de urcare. Totuşi ne-am mai salutat odată când drumurile ni s-au despărţit.
Lăsând Vălenii în urmă, drumul s-a făcut din ce în ce mai frumos, iar ghionturile pilot - pasager s-au îndesit atât de mult de pe urma peisajului încât am oprit imediat după Măneciu pentru veselie şi poze:
[attachment=14]DSC_6031_forum.jpg[/attachment][attachment=13]DSC_6034_forum.jpg[/attachment][attachment=12]DSC_6035_forum.jpg[/attachment][attachment=11]DSC_6037_forum.jpg[/attachment][attachment=10]DSC_6039_forum.jpg[/attachment]
Bâlbele motorului păreau să fie cu atât mai prezente cu cât motorul era mai în sarcină, însă deja mă-nvăţasem cu efortul psihic suplimentar pe care-l presupuneau anticiparea urcuşurilor şi implicit drămuirea
a priori a inerţiei, acceleraţiei etc. De-acum doar mă sâcâia chestiunea, însă depăşisem starea aproape panicoasă de mai devreme.
Altminteri, drumul pe Cheia a fost exact aşa cum mi-l aminteam:
grozav! Serpentinele au trezit brusc sportsbaicu' din Arkadi şi, în ciuda bagajelor cu care-l burduşiserăm, a-nceput să se-aplece cu noi pe curbe de parcă voia să lepede aluminiu pe asfalt! Anvelopele ruseşti şi-au demonstrat eficacitatea în ciuda îngustimii lor, n-am avut niciun fel de emoţie pe partea de aderenţă. Într-o curbă straşnică la dreapta, în plină coborâre, din sens opus ne-am intersectat cu o Viroagă galbenă, pilot şi pasager, duduind şi ea în plină urcare. Ne-am salutat reciproc şi aproape că am ţâşnit din şa când mi-am dat seama că era vorba de motocicleta lui Claudiu din Braşov, pe care l-am cunoscut prin
Ovidiu. Ei doi sunt prieteni vechi de schi şi munţomănie, împărtăşind evident şi pasiunea motociclismului.
M-am oprit pe marginea drumului preţ de câteva momente ca să mă gândesc ce-i de făcut, dar - cum era evident că n-aveam cum să mai prind Viroaga din urmă - ne-am continuat drumul ca să nu mai zăbovim. În fond, deja ne cam făcuserăm planul să apelăm la bonomia lui
Feri în Braşov, ştiind că el are un garaj plin cu scule în caz de-o bubă mai serioasă. Deja de la intrarea în Braşov motorul se bâlbâia rău, iar întreruperile păreau de-acum să afecteze mersul ambilor cilindri. Se bâlbâiau destul şi stomacurile noastre goale, că de foame McDonalds'u' nu ţine cine ştie ce. Din astă pricină am tras la Ando's, mare local mare de fast-food din centrul oraşului (recomand! doar că-i pururi gălăgie înăuntru) şi caşcavalul pané ne-a ajutat să stabilim telefonic cu Feri o întrevedere la garajul dumneadânsului.
În mod normal nu v-aş fi pârât-o, mă consider destul de diplomat; dar de pe urma chestiei cu bâlbâiala motocicletei atâta mi s-a văicărit şi demoralizat Pasagera Ancuţa încât deja credeam c-o să ia trenul până la la Sighişoara! Până şi cartofii din porţia ei s-au refugiat la mine-n farfurie de-atâta necaz, doar-doar or scăpa de norul negru. Ce să mai zic... norocul meu!
Dar proverbiala Zoe a fost bărbată şi, după ceva bâjbâială prin centrul oraşului, ne-am găsit cu Feri şi am purces până la garajul domniei lui. De-acolo-nainte numa' zâmbete şi voie-bună
:
[attachment=9]DSC_6042.jpg[/attachment][attachment=8]DSC_6043.jpg[/attachment][attachment=7]DSC_6044.jpg[/attachment][attachment=6]DSC_6045.jpg[/attachment][attachment=5]DSC_6047.jpg[/attachment][attachment=4]DSC_6051.jpg[/attachment]
Feri e-un tip foarte meticulos mai ales când e vorba să pună diagnostic unei probleme. Nu m-a lăsat (în felul lui educat şi fără interdicţii "expré" de vreun fel sau altul) să pun mâna pe vreo unealtă până nu i-am înşirat toate simptomele ca să ajungem cumva la sursa problemei. De altfel, şi eu voiam să procedăm la fel, doar că - rămas încă în ritmul relativ alert al drumului - mi-a prins tare bine să impună el cadenţa. Am eliminat astfel repejor suspecţii de natură mecanică şi am conchis că e chestie de aprindere. Mi-a dat el câteva bujii (discutând în timpul ăsta despre macrocosmosul lumii bujiilor, fascinant ce puncte de vedere poate avea un radioamator pasionat şi de comuniste
!) până am găsit una cu scânteie frumoasă, violet. Amândouă bujiile dădeau scânteie, am pornit motocicleta şi părea de-acum să meargă mai bine.
Eu sunt de părere că problemele iscate de piesele originale ale Niprului (sau mai ales cele aftermarket dedicate acestei motociclete) intră întotdeauna sub incidenţa paranormalului. Desigur, până-n pânzele albe putem argumenta că orice problemă are explicaţia ei logică, raţională şi - de ce nu - perfect coerentă. Însă, de când am Nipru, mai toate cunoştinţele şi convingerile şi regulile pe care le-adunasem în căpşoru-mi despre motorul cu ardere internă şi sistemele conexe au fost date peste cap. Prea arareori a avut Arkadi o problemă "decentă", a cărei cauză să fie evidentă sau măcar unică. "Decentă", adică să-i poţi aplica soluţie direct din manualul de reparaţie (nu mai pomenesc de ăla de întreţinere). Gen, dom'le, mă supără o bujie după 'jdămii de kilometri de funcţionare, o schimb şi aia e, merge încă 'jdămii de kilometri. Nu-i adevărat! Trebuie să te gândeşti bine la ce-ai mâncat alaltăieri, cu cine ai stat de vorbă, care căţel şi-a făcut treburile pe roata din spate şi de ce e cerul albastru ca să-ţi dai seama că, de fapt, aerul ardelenesc nu-i face bine, ăla-i sigur de vină!
Mă rog, cert este că o problemă la Nipru pare să fie întotdeauna cauzată de un cumul de factori, ceea ce îi face adesea foarte greu de găsit. Acestea fiind spuse, la extrema cealaltă a situaţiei stă următorul truism: Arkadi porneşte întotdeauna la prima pedală. Ce să-i mai ceri? Enfin, ne depărtăm de subiect.
Istoria s-a repetat aşadar: în 2011 tot cu ajutorul lui Feri am fost depanat, când am rămas cu Zeta-n pană de cauciuc în Râşnov. De data asta am stabilit cu Feri că pesemne fişele nu erau grozave şi de-asta întreg sistemul făcea fiţe. Gândind că se găsesc fişe la un magazin de piese auto în Sighişoara şi că, indiferent de situaţie, mai aveam numai vreo sută de kilometri de parcurs, am hotărât să ne vedem de drum şi s-o lăsăm deocamdată aşa cum era. Cam aici s-ar fi încheiat rolul lui Feri-n povestire dacă n-ar fi adus vorba de vreo trei ori despre MZ-ul lui, că cică n-avea asigurare valabilă, că ce vreme frumoasă-i afară, că aşa şi pe dincolo. Ba chiar l-a şi pornit cât am fost oaspeţi în garajul lui, suna excelent! Şi doar ce s-a scăpat de-un "
Ce mi-ar fi plăcut şi mie să vin cu voi", că am "tăbărât" cu Ancuţa pe el şi nu l-am lăsat până nu l-am convins să-şi înnoiască RCA-ul chiar în după-amiaza 'ceea. A cedat fără luptă!
Şi uite-aşa, în timp ce ne-nţoleam la loc pentru drum, am hotărât cu Feri să dăm ziua următoare o ditamai raita cu fiarele prin Ardeal. Întrevederea de sâmbătă cu dânsul s-a prelungit totuşi vreo oră la Petromul de la ieşirea din Braşov, unde bâlbele la aprindere au reapărut şi erau chiar mai supărătoare ca înainte. Schimbând fişele între ele am constatat că mersul motorului se schimba şi el, aşa că le-am pus în configuraţia optimă (adică inversate de-un milion de ori până când n-am mai ştiut care de unde a fost) şi i-am dat bice înspre Sighişoara. Nu de alta, dar soarele începuse de-o vreme să cam coboare. Ne-am luat la revedere şi am tuns-o!
De-aici înainte l-am fugărit straşnic pe Arkadi. Cu toate bâlbele alea, viteza de croazieră - acolo unde drumul o permitea - a fost totuşi undeva pe la 100 km/h, tatonând ciudat dealurile fiindcă accelerarea provoca întreruperi zdravene la motor. Trebuia aşadar să accelerez nebuneşte înainte de urcuş ca să păstrez suficientă inerţie încât să pot urca panta folosind cât mai puţin maneta de acceleraţie. Ne-am intersectat ca două fulgere cu un (alt) MZ ETZ 250 care venea din sens opus, eu zâmbind că deja era a treia comunistă văzută într-o singură zi.
În Pădurea Bogăţii peisajul şi serpentinele ne-au şters cu buretele şi ultimele încruntări pricinuite de mersul tot mai prost al motorului. Drumul e fantastic, variat, întotdeauna unduieşte ba la deal, ba la vale. Asfaltul şi el e numa' bun pentru motocicleală. Cu toate că se bâlbâia straşnic, Arkadi n-a cedat în faţa urcuşului. Mi-am amintit cu mare precizie de o anumită curbă în special, mai abruptă decât restul, unde prin perioada Crăciunului din 2007 am oprit motorul Daciei fiindcă mă furase peisajul şi n-am mai drămuit cum trebuie acceleraţia. Nu s-a-ntâmplat nimic, eram singura maşină pe şosea, doar m-am fâstâcit oleacă.
Aveam carnet de vreo lună - două, iar primul meu drum lung fusese chiar ăsta, Bucureşti - Sighişoara, pe-o zăpadă de mamă-mamă! Tot atunci fusese ultima oară când am ajuns în Sighişoara.
Şi-apoi Saschiz. Ah, ce loc fain! În ce părăsire cruntă-i şi totuşi ce frumos rămâne! Singura oprire de după Braşov, goniserăm să ajungem apusul din urmă şi - e lesne de-nţeles - n-am prea reuşit. Soarele dădea să se cam sfârşească.
[attachment=3]Arkadi in Saschiz.jpg[/attachment][attachment=2]DSC_6056.jpg[/attachment][attachment=1]DSC_6059.jpg[/attachment][attachment=0]DSC_6065.jpg[/attachment]
Anchilozaţi de încordarea stătută, ne-am oprit ca să ne-ntindem oasele. Saşii d'antan sunt duşi de mult. Un autocar venit la scurtă vreme după ce-am oprit noi a
deversat acolo o gaşcă-ntreagă de pensionari japonezi, care au făcut într-un minut bisericii o mulţime de poze din toate unghiurile, după care s-au suit înapoi în autocar şi s-au mistuit. Eficienţă în turism, nu glumă! Dar na, culturi şi culturi. În spatele turnului este un podeţ grozav din lemn, cu acoperiş, pe care l-am descoperit întâia oară cu şase ani în urmă. Hotărât încă din Bucureşti să-l trec de data asta cu motocicleta, întocmai am şi făcut după ce ne-am strâns catrafusele şi ne-am încumetat la ultimii kilometri din drum.
Apoi la vale, tot la vale, gonind, cu soarele de-acum din faţă, portocalind zarea la apus. Arkadi cel sovietic curgea la vale ca trenul pe şine. Târnava începu a şerpui ardeleneşte în dreapta noastră, tot mai aproape de şosea. Iar în zare, dincolo de râu, ţâşnea fuior de fum gros, alb, parcă luase foc un punct de lume. "
SICERAM SIGHIŞOARA" mi-am amintit că scrie pe toate ţiglele de pe casa de la Comana, aşa că i-am arătat pasagerei - cu degetul aţintit victorios de parcă în inima Transilvaniei mă născusem - că-ntr-acolo era fabrica de ceramică. Te-ncearcă un sfârşit de lume când intri în Sighişoara dinspre Saschiz, mai întâi cu umbra aia de cimitir înghesuită între şosea şi calea ferată, trei cruci ca vai de ele, apoi aşa o zonă industrială deprimantă te-ntâmpină că parcă-ţi vine să plângi. După care deodată apare oraşul medieval, vezi dealul cu cetatea sus acolo, intri pe Ilarie Chendi şi-ncepi să şerpuieşti pe străzi înguste, printre case vechi săseşti. Te izbesc parcă înadins contrastele ţării ăsteia, atât de normale de la o vreme.
Am găsit din prima pensiunea, zău că straşnică sculă-i Google Maps cu a sa funcţie Street View. Am bătut la poartă, ne-a-ntâmpinat gazda, am vârât motocicleta în curte ca să-şi marcheze teritoriul pe beton şi-am dus bagajele-n cameră. Recomand pe-această cale
Pensiunea Sighişoara, foarte curăţică, îngrijită, renovată recent, internet wireless, apă fiartă la baie dacă te simţi bărbat şi aşa mai departe. Ca amplasare, este înspre ieşirea către Agnita. Zona - ca oriunde în oraşul ăla - este liniştită.
Să fi fost cam 8 seara. Indiferent de câți kilometri am de făcut, se pare că-ntotdeauna plec pe zi și ajung noaptea. Să fie și ăsta vreun crez al aventurierului, zic.
En tout cas, redeveniţi veseli, bipezi şi mai ales turişti, ne-am îmbrăcat binişor şi am purces
per pedes către oraş.
Sfârşitul părţii întâi.