Trebuie să recunosc, de multă vreme nu mai avusesem ocazia să călăresc fierul acesta, botezat Alioșa, atît de mult pe cît îmi doream. Anul acesta (începînd din toamnă, dacă e să fiu mai exact) m-am dedicat cel mai mult mersului pe motocicletă, lăsînd ceva mai la o parte celelalte hobby-uri: bicicletă, schi, alpinism și altele, că mai am… Vorba unui prieten, toată lumea are cîte o păsărică, unii au chiar cîte un stol, dar la mine sînt stoluri, stoluri…
Cu toate acestea, deși am tot avut ieșiri de relaxare (că eu așa le-am perceput), nu depășisem prea des granița sutei de kilometri. Și nu pentru că Alioșa nu m-ar fi putut duce ci, mai ales, din motive de timp. Lipsa lui, mai exact. Drept urmare, de cîte ori s-a ivit ocazia, am fugit de-acasă pentru scurtele mele drumuri. Acest lucru nu se putea perpetua, așa că acum o săptămînă și jumătate am pus la cale o mini-excursie în primul week-end liber pe care l-aș fi avut. S-a-ntîmplat să fie liber chiar cel care a trecut, așa că planurile mele au și fost duse la bun sfîrșit! Sau măcar parțial...
Așa cum ziceam, sînt și un schior pasionat. În ultimii 10 ani am „descoperit” schiul de tură, ceea ce mă face să nu mai depind de instalații de urcare (scumpe și aglomerate cel mai adesea, dar și inexistente acolo unde pot ajunge cu schiurile de tură). Schiul de tură, care este o îmbinare a schiului fond cu schiul alpin, îmi creează un mare avantaj, mă duce exact unde-mi doresc, adică departe de aglomerație, departe de puhoaiele de turiști de week-end, în mijlocul naturii, atît cît a mai rămas ea neatinsă de mîna omului. În același timp, nu depind nici de „sezonul de schi”, deci pot să schiez cîtă vreme mai găsesc vreo limbă de zăpadă pe vreo vale sau în vreo căldare ferită de soare. Astfel, am schiat în căldarea Lacului Bîlea chiar și în iunie cînd lumea pleca la mare!
Pornind de la acestea, planul meu a fost să urc la Bîlea cu motorul și cu schiurile pentru o tură care să îmbine aceste două pasiuni ale mele. Am luat legătura cu doi dintre prietenii mei din Brașov care-mi împărtășesc nebunia și am început să punem țara la cale. Din păcate, unul nu era disponibil deloc, iar al doilea avea timp doar pentru o tură de maxim 8 ore. Drept urmare, partea cu schiul a căzut. Dar n-am vrut să renunț la urcarea către Lacul Bîlea.
Vineri seara, după ce Adrian m-a ajutat cu o cosmetizare a lui Alioșa, după ce am schimbat un cablu de frînă rupt la „probă” (bine că s-a rupt, că lucra rău de tot, iar cel nou face treabă mult mai bună), am făcut plinul și am pornit către Brașov. Pînă la Săftica a fost infernal, nu cred că am mers cu treapta a patra mai mult de 5 kilometri! Ba chiar am fost nevoit să mă opresc cu coloana de nenumărate ori, neputînd nici măcar să mă strecor printre mașini! Coșmar! După Săftica s-a eliberat traficul, putînd merge rezonabil. Pe la Potigrafu m-am speriat crezînd că mi s-a dus releul de încărcare pentru că nu mai aveam deloc claxon. Alarmă falsă, s-a defectat doar claxonul, încărcarea nefiind afectată. L-am scos din schemă și am plecat mai departe. Am mai oprit în apropiere de paralela 45 pentru o poză și apoi am mers întins pînă la destinație.
Valea Prahovei n-a fost deloc aglomerată, așa cum mă așteptam să fie după semnele de la plecare. Am dormit la prietenul meu și sîmbătă pe la 10 am pornit spre Bîlea. Vremea minunată și drumul liber ne-au îndemnat să-i dăm bătaie, mai ales că plecasem cam tîrziu. Am întîlnit foarte puține motociclete pe drum, deși a fost o zi excelentă pentru plimbare! La un moment dat am făcut schimb de cai, Claudiu dorind să simtă și el fierul comunist! Eu mai mersesem pe „Viroaga” lui, dar nu mă încîntase atît cît mă încîntă Alioșa! Am avut aceeași senzație și acum, că fierul meu mă satisface mult mai mult decît mașinăria lui bine pusă la punct, dar care nu se potrivește felului meu de a fi! Lui Claudiu i-a plăcut foarte mult pe Ural, dar am revenit fiecare pe calul său după numai cîțiva kilometri!
Știam că Transfăgărășanul e închis mai sus de Cascada Bîlea, dar speram să ne putem strecura pe lîngă bariera ce ne așteptam să existe. N-a fost cazul, drumul nefiind blocat. Singura problemă erau urmările căderilor de pietre de peste iarnă, carosabilul nefiind încă eliberat complet. Oricum, puteau trece fără probleme și mașini, nu doar motociclete. Repet, foarte puține motociclete întîlnite. Pe Transfăgărășan am văzut numai cinci, trei la urcare și două la coborîre! Într-o zi atît de frumoasă!
Nu se putea ajunge pe două roți pînă la lac, deoarece mai este destulă zăpadă pe carosabil exact unde se termină căldarea inferioară, sub morenă. Deci, cea mai frumoasă porțiune, cele mai frumoase serpentine au rămas „datorie” pentru o viitoare tură! Ceea ce mă face să-mi planific deja revenirea! Am stat circa două ore, mult prea puțin, dar cele două ore au făcut toți banii!
Coborîrea a fost un prilej de a mă plimba cu bicicleta! Am plecat fără motor și m-am folosit de gravitație pentru a ajunge pînă la Cîrțișoara! A fost o senzație extraordinară să cobor în liniște, să nu aud decît vîntul în cască și rulajul cauciucurilor pe asfalt. Am pornit motorul numai cînd am intrat în localitate! Apoi, spre Brașov, am mers iarăși pe un drum liber, rareori văzînd cîte o motocicletă.
Am ajuns seara, pe la 18, l-am lăsat pe Claudiu acasă și, de frica mult-trîmbițatului „cod galben de ploaie”, în loc să mai petrec o noapte la prieteni, am dat fuga spre casă. În trei ore eram la București și singurele picături pe care le-aș fi putut prinde căzuseră deja cu cinci minute înainte de a opri, fix în fața blocului meu.
Una peste alta, aceasta a fost prima tură mai lungă din acest an, sîmbătă făcînd peste 440 de kilometri. Urmează și alte escapade, așa că voi încerca să vă țin la curent cu ele.
Toate bune!