Adevărat că Harley-ul e o maşinărie desăvârşită. Trage cu asemenea îndârjire în orice treaptă de viteză încât nu ştiu de ce s-a mai zbătut fabrica să-i facă şi alte rapoarte! Puteau s-o lase direct într-a şasea şi aia era. Prima chestie pe care-am gândit-o şi chiar am spus-o cu voce tare când m-am suit pe nava-amiral a flotei Harley - un Ultra Classic Electra Glide parcă - a fost că mă aşteptam să mi se coboare în orice moment o plasmă TV în faţa ochilor. Ceasuri peste ceasuri, voltmetre, turometre, barometre, nuştiuceometre, toate indicatoarele posibile şi imposibile. M-a mâncat în ştiţi voi unde să răsucesc neavizat cheia în contact, aşa că-i la mintea cocoşului că toată parcarea reprezentanţei de pe DN1 a izbucnit în hohote de râs când am strigat încurcat: "De unde opresc radioul?!"
Pornirea în test ride a fost uşor dificilă, fiindcă cea mai grea motocicletă pe care fusesem până atunci a fost acel BMW R 1150 GS. Ori crucişătorul ăsta cu motor în V lua curba cam cu convingerea şi unghiul de bracare ale unui... transoceanic. Până la ieşirea în "drumul mare" m-a hăituit lipsa aparentă de feedback, cu care fusesem obişnuit de pe urma motocicletelor comuniste. Pe Zeta, pe Alioşa şi pe Ivan (fierul, ca să nu se-nţeleagă altceva) simţi vibraţia în cadru, în şa, în scăriţe, în ghidon şi mai ales în noadă şi-n dinţi! De altfel, şi pe BMW-ul neamţului am avut probleme cu demarajele uşor smucite din pricina ambreiajului hidraulic (aşadar nu pe cablu, ci pe lichid de frână), cu care am avut o comunicare aşa de bună încât parcă se-nţelegeau mutul cu surdul. N-am fost în stare să mă pot obişnui cu acea comandă perfectă (şi nu prea) într-o mie şi ceva de kilometri. Aşa că am avut un pic de furcă în giratoriile abordate cu vaporul Harley, în parte datorită masivităţii motocicletei şi a comenzilor prea bune.
Odată ieşiţi pe DN1 în formaţie staff - Ovidiu - eu - staff, deci patru motociclete, nici n-am simţit când am ajuns la 110 km/h. Mă străduiam din răsputeri (mai deschizând casca, mai închizând-o) să-mi aud motorul ca să-mi dau seama de turaţie şi să adaptez treapta de viteză în consecinţă. N-a fost chip! Îl auzeam pe Ovidiu cum bubuia cu Street Bob-ul în faţa mea de parcă mai avea un pic şi despica zidurile iadului, dar eu pot să bag mâna-n foc că mergeam pe un vehicul electric sau remorcat la ştangă de cel din faţă. Vibraţie nema, şi-apoi orice tentativă de a pune frână cât de uşor şi de amabil se transforma într-o smuceală turbată, fiindcă se pare că sunt prea bădăran pentru sensibilitatea muierească a manetei şi pedalei de frână moderne. Am renunţat şi la a mai căuta indicatorul treptei de viteză, fiindcă - aşa cum vă povesteam - treapta a şasea e suficientă pentru a face orice, poate că şi wheelie dacă mă chinuiam un pic.
Pe drumul de întoarcere, masivitatea propriei motociclete l-a luat prin surprindere şi pe Ovidiu, care a abordat cam larg un viraj şi a speriat crunt maşina de pe contrasens. Evident că un eventual impact - deşi departe - ar fi rezultat în distrugerea maşinii şi atât. În concluzie (fiindcă trebuie să trec şi la chestii mai serioase, ăsta e totuşi topic de Ural!), am simţăminte contradictorii în privinţa Harley-ului modern. Ovidiu s-a plâns de aceeaşi discreţie a eşapamentului propriu, încerca să se audă şi nu reuşea. Probabil că evacuările astea sunt gândite să întoarcă toţi capul după tine pe stradă, dar numai tu să nu te-auzi. Harley-ul, dincolo de realitatea faptului că este o motocicletă desăvârşită, performantă, poate că arătoasă pentru unii şi categoric pretabilă la drumuri de sute de kilometri pe zi fără dureri de dos, m-a lăsat altminteri poate că nu rece, dar cel mult călâi. Mă aşteptam la altceva, poate că nici nu era bine totuşi să vibreze şi să duduie cum credeam eu că o va face. Dar, odată debarcat de pe portavionul respectiv, m-am bucurat (serios!) să mă urc înapoi pe Alioşa cel dereglat şi cu joc prea puţin la culbutori. Departe de mine gândul de a critica cultul şi/sau fierul Harley-Davidson, prea mult spirit critic a transformat oricum poporul ăsta într-unul cam cinic. Doar că fiecare cu plăcerile lui!
Marius, vechi prieten cicloburologic care călărise şi el în aceeaşi zi una din motocicletele de la reprezentanţă, a (re)luat de coarne şi boxerul sovietic:
Alioşa suferise cu vreo săptămână în urmă o trânteală prostească din cauza mea, când l-am lăsat pe cricul central (şi-aşa sighinaş) undeva pe Lizeanu / Maica Domnului şi am plecat către-un magazin de electrice şi electronice în căutare de relee, termocontractant şi alte bibiluri pentru instalaţia electrică. Vorbeam la telefon cu Ovidiu şi mă-ndepărtasem binişor când am auzit "ZDRANG" în urmă. M-am întors şi am văzut Uralul culcat pe dreapta, cu nişte puşti fugind de lângă el. Buba a fost pesemne pricinuită de o seamă de factori: asfaltul a fost moale, cricul prost şi probabil că (asta n-am văzut, doar am dedus) puradeii au încercat să se suie pe el. Rămâne prostia mea, fiindcă am reuşit astfel performanţa de a sparge oglinda de pe dreapta şi semnalul spate de pe aceeaşi parte.
Partea ciudăţică este că motorul începuse, cu ocazia asta, să meargă mult mai prost. Parcă cilindrul drept nu mai avea vlagă sau mergea stricăcios. Convins că e vorba de o garnitură fisurată sau mişcată din loc, am hotărât cu Ovidiu că aveam să ne ocupăm de problema respectivă la Comana. Aşa că, revenind la firul principal al întâmplărilor, am plecat înspre Comana la scurtă vreme după test ride-ul cu Harley.
Vizita la Comana a fost un bun prilej pentru rezolvarea mai multor probleme. În primul rând, am dormit bine peste noapte. Apoi, în al doilea, am răsuflat uşuraţi a doua zi când ne-am dat seama că, de fapt, mersul rău al motorului se datora jocului prea mic sau chiar cam inexistent la supapele de pe partea dreaptă, nicidecum integrităţii presupus compromise a vreunei garnituri. Habar n-am cum s-a dereglat jocul din şocul trântirii, dar am remarcat la "consultaţiile" ulterioare că tijele împingătoare (sau ceva de pe traseul lor) sunt un pic strâmbe sau cumva deformate, fiindcă jocul culbutorilor se modifică chiar şi prin simpla răsucire a tijei împingătoare între tachet şi culbutor. Aşa că am lăsat un joc ooolecuţă mai mare pentru a compensa buba asta şi-am rezolvat pentru moment problema. Alioşa a pornit la prima pedală după reglaj şi a mers trăsnet!
Taică-meu s-a băgat la chestii mai serioase şi a încropit à grande vitesse o prindere pentru cricul lateral de Izh. După o seamă de tatonări şi şapte arcuri probate, am găsit şi-o poziţie suficient de convenabilă pentru arcul de revenire al cricului. O prindere de tip "cric parşiv", care trebuie ţinut cu piciorul, altfel revine de-a lungul eşapamentului ca să nu-l uiţi lăsat. Dar, la urma urmei, cum era vorba? "Alţii moare şi-aşa n-are!"
Ovidiu n-a exagerat deloc: nu cred că am mai tras vreodată aşa frig straşnic pe motocicletă cum am păţit în noaptea aia dintre 1 şi 2 aprilie. Am plecat târziu înapoi spre Bucureşti, dar nu înainte de a constata sideraţi că sticla kilometrajului şi şaua Niprului făcuseră brumă pe ele. Totuşi, în cursul zilei fusese destul de cald, fapt pentru care eu plecasem din Bucureşti la entuziasm, înfipt în blugi şi cu jachetă asortată, pe sub care cam fluturau desuurile. Unde mai pui că el era totuşi înţolit în echipament moto, care opreşte vântul nemaipomenit de bine, chiar şi fără mesadă. Pe drum înapoi, am aflat cât de mic sunt în stare să mă fac în spatele pilotului, în aşa fel încât o bună parte din vânt să sară din Ovidiu peste mine. Cu palmele-mi protejam genunchii, care s-au resimţit crunt în noaptea aia. Am fost nevoiţi să oprim într-un OMV, între 1 Decembrie şi Jilava, fiindcă intraserăm în jivraj amândoi (mie-mi îngheţase lichidul de parbriz pe ochi, iar ăla de răcire se cam fluidizase şi el) şi aveam nevoie să stăm câteva minute la căldură binecuvântată.
După ce m-am trezit cu Ovidiu şi Alioşa la Comana o săptămână mai târziu, pe 7 aprilie, am plecat noaptea în grup înapoi spre Bucureşti. Am remarcat şi de data asta că gândim foarte asemănător şi a fost ulterior de părere că iniţiativa mea de a îi proiecta fază lungă din farurile Daciei cu care îl urmăream fusese foarte bună. L-am urmărit până aproape de casă, fiindcă pe drum observam îngrijoraţi cum luminile de pe boxerul negru pâlpâiau din ce în ce mai moale, ca-n "Titanic". În Break se trăia intens, mai ceva ca la televizor: maică-mea era cu ochii pe gropile de pe drum, eu urmăream şoseaua şi exclamam ori de câte ori vedeam că piere lumina de poziţie a Uralului din faţă, Pasagera Ancuţa îşi făcea griji şi gândea soluţii, iar taică-meu observa în tăcere, aştepând parcă neantul lipsei de curent şi a bateriei descărcate.
Două zile mai târziu am vândut Muravey-ul, pe care sper că noul proprietar îl va pune la treabă şi-l va îngriji bine. Ovidiu mi-a adus Uralul la scurtă vreme mai apoi, mai mult împins şi curs la vale, tot bântuit de aceleaşi probleme de încărcare. Prilej de câteva poze de telenovelă:
Pe 20 aprilie am reuşit să-i oblojim cât de cât instalaţia electrică şi să-i montăm noul contact pe care i l-am cumpărat de la un magazin de piese pentru tractoare (15 lei bucata cu o singură cheie inclusă, pentru interesaţi). Reuşita s-a-ntâmplat numai în urma unui scurt-circuit spectaculos, care a prăjit complet izolaţia unui fir ce pleca din carcasa farului şi ajungea până în comanda electrică de pe ghidon-dreapta, de a făcut cică un fum alb de parcă o luase pe ulei. Treaba asta îmi confirmă teoria cum că circuitele electrice funcţionează pe bază de fum: cum iese fumul din ele, cum nu mai lucrează!
Pe lângă alte fire dezizolate, întrerupte şi prost lipite, am constatat că şi acumulatorul făcea fiţe: motocicleta pornea şi funcţiona bine, însă pierea curentul de îndată ce o rezemam pe cricul central. Ne-a luat câteva ore bune să ne dăm seama că treaba asta nu se-ntâmpla datorită vreunui fir pe care călca sau apăsa cumva cadrul în momentul aplecării, ci din cauza acumulatorului care pierdea aproape integral voltajul odată ce-l puneai într-o poziţie anume. Aviz amatorilor şi, mai ales, nedumeriţilor! Am schimbat acumulatorul şi, pe ploaie, plecaţi am fost!
L-am dus în felul ăsta pe Alioşa la ţară în aceeaşi zi de vineri seară, apoi de-acolo l-am schimbat pe Dacia vişinie, pe care-am fugărit-o fără ulei în cutia de viteze până la Fieni (mai sus de Târgovişte). Acolo, la o oră prea târzie pentru a mai fi decentă, am încărcat în portbagaj un (alt) Jupiter 4 şi am revenit în Bucureşti, unde era să calez şi biata cutie. Am ajuns în felul ăsta la muncă sâmbătă dimineaţă pe la orele 04:00 (mai contează?!) şi mi-am terminat treaba două ore mai târziu. Bietul Ovidiu a încercat în răstimpul ăsta să tragă un pui de somn în maşină, păzind fiarele din Dacie şi bateria de sub capotă - zăvorul capotei îmi fusese crăpat cu o zi sau două înainte, probabil de aceiaşi hoţi care-mi furaseră nu cu multă vreme în urmă celălalt Break, cel argintiu. Cred că cel argintiu este de mult topitură.
Pentru ca bioritmul să fie dereglat complet, am dormit până în seara aceleiaşi sâmbete, când m-am trezit ca să plec după ulei de transmisie. Am improvizat o pâlnie dintr-un fost abajur de plastic şi ceva furtun găsit prin casă, de am reuşit - ajutat de vreo trei vecini care n-aveau ce face - să bag repejor ulei în cutia de viteze până să plec iarăşi spre Comana. Unde m-am culcat la loc. Duminică pe la prânz m-am pomenit în curte cu familionul Cicloburovici, care ieşise la păscut şi s-a aciuat prin curtea subsemnatului. Fetele şi-au văzut de joacă, băieţii de mecanică. Jupiterul 4 adus cu o zi în urmă stătea deja asamblat şi ar fi fost păcat să nu punem de-o micro- (şi pseudo-) întrunire de comuniste la mine-n curte
:
Spre după-amiază, dacă fetele tot îşi făceau somnul de frumuseţe într-un dormitor de la etaj, n-am stat pe gânduri şi am scos Uralul la plimbare. Omul chibzuit şi sănătos la procesor ar fi ezitat un pic ştiind că rezervorul era aproape gol, iar cheile de la buşon stăteau şi ele la odihnă... în Bucureşti. Am ezitat şi noi, cum să nu: eu am ezitat să bag a doua până am ieşit pe poartă, că e lat motorul, iar Ovidiu a ezitat dacă să luăm şi o cârpă sau nu la noi. De ezitat am ezitat!
Prin hârtoapele din Mironeşti era să-mi decoleze Ovidiu din şa (pe-acolo mi-a îngăduit să trec la ghidon cale de câţiva kilometri), el sprijinindu-şi adesea palmele pe genunchi fiindcă ştie că merg decent şi previzibil. Însă drumul a continuat să se strice, motiv pentru care - în urma unei hârtoape excelente ca unghi şi textură - şaua pasagerului i-a dat un impuls în ms-dos şi blast-off! M-a prins din zbor cu braţele de mijloc (ca pisica de pom) şi a dat să exclame între hohote de râs muhăhăite: "Mă pierzi, să-mi bag p**a!!!"
Normal că am rămas în pana prostului după un drum până la Prundu şi Băneasa (de Giurgiu), aşa că a trebuit să găsim un nene binevoitor care să vină cu o serie întreagă de sticle şi sticluţe ca să putem băga acei câţiva mililitri de benzină în rezervor prin furtunul de alimentare al carburatorului stâng. La marea economie de combustibil am purces apoi pe un drum minunat către Daia, aproape de Giurgiu, unde ştiam că trebuie să găsim o benzinărie. Luam curbele cu grijă, urcam dealurile cu mare consideraţie, iar la vale opream motorul şi ţineam ambreiajul. Cumva, rânjetele de oameni fericiţi în nimicnicia lor înălţătoare şi fără de benzină ne-au rămas imprimate (să nu zic bătute-n cuie!) pe mutre, cu atât mai mult cu cât senzaţia cursului la vale cu motorul oprit este adesea inegalabilă! Ba chiar că, rulând fără motor pe văi cam prea puţin abrupte, de vreo două ori ne-am gândit să ne facem - sanchi - aerodinamici şi ne-am chircit peste rezervor, scăpând şi câte-un "sărumâna" şi "bunăziua" diverşilor curioşi ieşiţi la poartă ca să vadă bărboşii pe Uralul electric.
În Daia am pus casieriţa pe jar tot rugând-o să ne dea când bandă izolatoare, când cutter, când sticlă. Din fericire, simpatiza cu a noastră cruciadă improvizată, fiindcă ne-a mărturisit la rându-i pasiunea pentru motociclete. Ovidiu a alimentat - prin aceeaşi metodă a vaselor comunicante - rezervorul cu doi litri şi jumătate de apa vieţii, iar apoi am forjat-o către Uzunu - Mihai Bravu - Comana fiindcă întârziaserăm grosolan de mult. Pe drumul ăsta de întoarcere şi-a căpătat Alioşa cu adevărat supranumele de locomotivă sovietică, fiindcă a mers excepţional de bine! Treapta a cincea lipseşte pe nedrept, însă chiar şi-aşa trăgea boxerul ăsta să plece cu asfalt cu tot, nu glumă! Cele câteva devansări pe care le-am făcut pe drumul drept parcă tras cu rigla s-au "soldat" cu priviri creştine (adică de genul "Doamne Sfinte, Dumnezeule!") din partea celor din maşinile lăsate în urmă. Acul vitezometrului ne arăta dintre sticlă şi cadran că nu aşa se merge, iar în urma noastră rămânea doar cântec inimitabil şi dărâmător din instrument de... percuţie! Cam aşa este să fii în acelaşi timp şi Katiuşă, şi rachetă! Dar make Ural, tovarăşi, not war!
Aşa că, în starea asta de spirit locomobilo-pacificatoare, vă las cu o poză pe care mi-a făcut-o un pluton de furnici ieşite în recunoaştere pe 30 aprilie, când proprietarul fierului m-a rugat să-l aduc pe Alioşa înapoi în Bucureşti. De fapt, duseserăm Uralul la ţară cu gând să-i refacem degrabă instalaţia electrică, demers ce rămâne însă de făcut după înmatricularea lui Ivan. Toate la timpul lor
.