După un an-jumate, ăsta e postul cu "Feri intră la zdup!"
Ştiam eu că-s ardelean de convingere...
owene wrote:Dar pana in satul Cris mai sunt cam 7km de asfalt bun de parcurs cu motocicleta, si Adrian e tot acolo in Danes unde l-am lasat in intersectie, sta, se uita la indicatorul cu castel, e nins pe mustati, Arkadi si-a marcat teritoriul destul de bine cred ca a primit si completari, Ancuta e inghetata in sa, nu stiu ce asteapta. Cred ca s-a stricat filmul, a intrat in bucla.
Adrian, salveaza-te!
Hai că a pornit până la urmă!
Purces-am aşadar la drum cu bobine - credeam noi - bune, două motociclete şi trei călăreţi iţind înspre apus un adevărat western în estul sălbatic, transilvănean. Arkadi trăgea puturoşeşte că-i reglasem avansul să aprindă cam târzior, însă nici Feri nu dădea mari semne de grabă înaintea noastră, ci deschidea curajos drumul cu ale sale patru stopuri. Ultimii kilometri până-n Daneş - venind dinspre Sighişoara - te lansează la vale pe o şosea dreaaaptă-dreaptă, pe-atunci cam în lucru de reasfaltare. Ancuţa resimţea destul de rău pragurile bruşte de câţiva centimetri dintre asfaltul vechi şi cel nou, aşa că s-a-nvăţat repede să se ridice niţel în picioare înaintea fiecăruia.
În Daneş frânăm bruuuusc, mai-mai să şutuim MZ-ul cu stopurile lui prea multe cu tot, cedăm trecerea celor care se năpusteau spre noi din sensul opus, iar apoi virăm stââânga muuult şi începem să urcăm o pantă lejeră, de-acum de o frumuseţe tipic ardelenească. Ne-ndreptam astfel spre satul Criş, porţiune de câţiva kilometri în care am şi filmat câte ceva.
https://www.youtube.com/watch?v=fE4ZWf5otSw
Crişul ne întâmpină potolit, leneş, parcă suspendat în timp şi uitat acolo de cine ştie când, în cuierul dintre dealuri. Gândul cel dintâi fusese să ne continuăm alergarea spre sud, ca să traversăm limita de judeţ dintre Mureş şi Sibiu, trecând prin Iacobeni. Feri însă - pofticios şi enciclopedic când vine vorba de istorii alternative - ne-a oprit în mijlocul Crişului ca să ne povestească-n două-trei vorbe despre zidurile de pe dealul lângă care opriserăm, dânsele ferind de priviri un vechi şi aproape abandonat castel. Ne aflam lângă
Castelul Bethlen (povesteşte Feri despre el în link). Sau, aşa cum am aflat astă-vară când treceam cu Arkadi prin Racoş, lângă unul din ele.
De jos de unde-l priveam noi, castelul nu dădea să spună foarte multe, ci-n schimb ne saluta stătut şi vechi de veacuri cu zidurile-i înalte. Feri - băgând mâna-n foc c-aveam să-l găsim închis - mai mult într-o doară şi-a urnit ETZ-ul pe criblură până-n faţa porţii de vizitare şi - surpriză! Ne-ntâmpină un nene bătrân care ne deschide bucuros şi ne cere câţiva leuţi contra unui imaginar bileţel de intrare. Intrăm încântaţi, parcăm, ne deshămăm şi începem să explorăm incinta castelului.
În virtutea spiritului aventurier am început cu amplele pivniţe din corpul estic (stânga cum am intrat prin spărtura din zid), pe unde împletitura de ecouri, zgomote de paşi şi bliţuri ale aparatelor noastre ne motiva să stăm grupaţi şi să nu ne îndepărtăm prea mult unul de celălalt.
Feri deja contempla cantitatea de vinuri și alte fermentături / distilate din belșugul de odinioară al cramei, așa că ne-am croit calea înapoi afară şi am urcat la etajele superioare ale clădirii. Am trecut aşa prin destule încăperi, toate aflate în diverse stadii de restaurare ori decrepitudine. Părţi restaurate sau parţial reparate se suprapuneau câteodată cu mult mai vechi arhitecturi şi munci de reîmprospătare. Mărturie a explicaţiilor de pe pancarta turistică de la intrare, devenea evident pe măsură ce puneam totul cap la cap că întregul castel s-a tot schimbat subtil de-a lungul sutelor de ani ca să-şi slujească stăpânii după cum o cereau vremurile. Adesea priveam nedumeriţi la câte-un toc de uşă modificat ori la cine ştie ce detaliu ambiguu, dar coridoarele erau atât de întortocheate şi camerele atât de mari şi de multe încât nu aveam cum să ne plictisim. Pluteam într-o stare de continuă minunare, de parcă descopeream vechea bastilie împărătească din "
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte".
Sub tencuieli vechi se ascundeau arcade şi mai vechi, de mult astupate şi uitate.
La parterul aceluiaşi corp am găsit şi nişte ornamente în curs de restaurare.
Ieşind la lumină în curtea interioară a castelului, am pus ochii dirăpt pe turnul corpului de vis-a-vis, care pictează de departe tabloul cel mai reprezentativ pentru castel. Am intrat aşadar în corpul de vest prin acest turn din colţul său sudic, unde explorarea a devenit brusc mult mai îmbârligată şi labirintină.
Partea de clădire din spatele turnului - în stare ceva mai rea decât restul castelului - ascunde o încrengătură serioasă de traverse şi platforme. Mă duc cu gândul la prinţul din Persia, cel din jocul pe televizor, care-ar fi fost încântat de asemenea privelişte:
Peretele exterior de după acest turn are o platformă de pe care - bănuiesc - străjerii puteau supraveghea mişunările din afara incintei.
În colţul din dreapta-jos al pozei anterioare se distinge intrarea prin care-am pătruns în corpul vestic al castelului, iar lucarnele din acoperiş sunt aceleaşi care aveau să-mi lumineze calea în poza următoare. Deh, că tot vorbirăm de prinţu' persan.
Luminatorul din capătul podului (în spatele meu) dă spre nord, la o înălţime onorabilă deasupra curţii şi împrejurimilor. Jos se ivesc ruinele unui turn mai vechi şi a rămăşiţelor altui corp al castelului. Straturi noi şi învechite stau acum amestecate toate într-un "
fantastic carambol", vorba lui Topârceanu.
Rămân din păcate multe detalii nefotografiate în această aripă a castelului, poate unele chiar mai curioase decât cele descrise până acum. Am trecut prin încăperi înalte cu multe intrări scunde, pasaje aparent secrete şi scări în spirală, un paradis pentru cei încă dornici de v-aţi ascunselea.
Însă ziua era de-acum pe înserate, iar bateria de la aparatul foto începuse şi ea să ceară de mâncare. Am coborât din logia conacului înapoi în curtea interioară, unde Ancuţa şi Feri au ascultat de la nenea paznicul povestea fântânii. Mai apoi ne-am perindat până-n partea de nord-vest a incintei ca să pozăm şi ruinele zărite din pod:
La final mi-am dat seama că n-aş mai fi vrut să alerg în urma unui MZ, aşa că l-am vârât pe Feri-n temniţă.
Dar ne-am îndurat într-un târziu de el când am început să auzim paşi fantomatici şi clinchet de lanţuri, aşa că l-am eliberat şi am ieşit din castel.
L-am salutat la plecare cu dragă inimă pe nenea crişanul şi am dat să ne aruncăm ţoalele pe noi cu vădită încetineală, pesemne vreun efect secundar al atmosferei de până atunci. Motocicletele au pornit la prima pedală, nu înainte de a-i da lui Arkadi avansul ceva mai devreme. Nu l-a vindecat treaba asta de bâlbâială, dar măcar a mai prins ceva zvâc ca să mă ţin mai bine după multele stopuri ale ETZ-ului. Astfel am lăsat în urmă Crişul pe drumul pe care-am venit, lăsându-l să-şi scalde peste castel uitarea şi fumul de lemne trosnind în sobe.
Boxerul mugea fericit pe răcoarea de-nserat, iar motoriştii (singurii de pe drumul ăla de altfel) vuiau voios de-a lungul Transilvaniei. În Daneş am cotit stânga (spre vest adică) şi am băgat gonetă spre Dumbrăveni, eu ghidonând cam cu grijă să nu-mi pierd pasagera pe drumul în reabilitare. Mi-era totuşi simplu să ţin drumul, că aveam în faţă un iepure-n doi timpi care strălucea cu ditamai nocturna de stadion naţional pe post de stopuri. Dar cu tot cu ochii după drumul în lucru era să scap iarăşi din vedere @Ozenéul, care cotise brusc la dreapta şi trecea deja peste Târnava Mare.
Mintea-mi zburase la suficient de multe împleticiri de gânduri de-a lungul drumului încât să nu zăresc
Catedrala armenească din Dumbrăveni (link extern) până când n-am ajuns la poalele dânsei. Cică a suflat în ea o furtună zdravănă în 1927 şi i-a zburat coiful de nord-vest, pe care nu s-a mai obosit nimeni să-l pună la loc - de-aici şi frontonul asimetric.
Nu mai ştiu ce record bate construcţia asta. Că-i singura catedrală de asemenea confesiune de la noi, că e cea mai mare / veche - Feri să vă zică. N-am făcut însă prea mulţi purici pe-acolo fiindcă era târziu şi lăcaşul era, fireşte, închis. Dar mai ales ne-am grăbit să plecăm pentru că nişte confraţi maghiari cam afumaţi făceau drift-uri cu un Aro prin piaţa catedralei şi nu păreau să ocolească prea convingător diversele obstacole ce le ieşeau în cale, printre care ne număram şi noi. Am schimbat o bujie la cilindrul stâng până să trecem înapoi Târnava (deja nu mă mai dădeam jos din şa pentru asemenea bibiluri), iar apoi am luat direcţia Sighişoarei şi ne-am ţinut tot drumul după discoteca monocromă care circula în faţa noastră cu Feri la ghidonu-i.
Ajunşi teferi înapoi în Schässburg (eu cam bronzat la "ultra-roşiile" stopului pomenit), ne-am pus pe-o haleală copioasă la Perla de lângă Piaţa Hermann Oberth. Feri are un fel simpatic de a compensa eventuala letargie verbală a interlocutorului obosit, că intră pe unul din teritoriile familiare dânsului şi începe şi-ţi toarnă poveşti până eşti tot numa' rânjet şi hohot! La fel a făcut şi de data asta în vreme ce noi furculiţam de zor (cred că eu îmi comandasem un caşcaval pané), că ne-a povestit câte-n lună şi-n stele despre radioamatorism. Zău, numa' să-l auzi cum descrie staţiile şi antenele că-ţi şi vine să te laşi de Facebook şi să te-ntorci oleacă-n timp cu fire întinse prin casă şi "recepţie!" în vocabular.
Ne-am despărţit într-un târziu şi, după ce-a încălecat spre Braşov, am stat în drum cu ochii pe dânsul până ce-am tras şi ultima urmă din fumul ăla fain pe nări.
Iar eu şi cu Ancuţa ne-am suit pe Arkadi ultima oară pe seara 'ceea şi am purces cătinel spre pensiune, unde-am tras un somn adânc, printr-un castel cu vinuri şi-mpăraţi, şi-mpărătese, şi Arkadi, şi pensiune...