MOTORIST.ro

(raptorualb)

AndUtz » 12 Aug 2011, 12:14 wrote:Salutare! cum mai este cu anuntul? valabil sau expirat.. pt ca as vrea sa cumpar aceasta motocicleta!

Dami prin PM detalii.

Am eu un Ural M67 daca te intereseaza.

Ovidiu este un tip al contrastelor. Deopotrivă un om al produsului finit şi - ocazional - adept dezinvolt al doctrinei "las-o, bă, că merge-aşa! ne-am obişnuit cu ea". Ăsteia din urmă i-aş zice şi "provizoriul permanent". Soluţia (absolut vremelnică şi întâmplătoare) întruchipată de două fire date cap la cap ajunge deseori să fie mai longevivă decât multe alte mufe, reglete, tuburi termocontractante şi papuci de tot soiul. Cu siguranţă aderăm amândoi la treaba asta.

Instalaţia electrică de pe Uralul lui este un scandal întreg. În far stă un contact de Jawă. Nimic de comentat, ba chiar de laudă. Însă cineva a reuşit să-i reproiecteze funcţionalitatea, astfel încât borna 30 este acum 54 şi viţă-vercea. Contactul ăla mi-a clătinat niţel universul raţional. Claxonul fusese legat mult prea ocţidentaliceşte în blocul stâng (şi "de stânga") de comenzi, în condiţiile în care este fapt bine ştiut că obiectul rusesc şi mentalitatea vestică nu prea se pupă. Charlie ar fi excepţia care confirmă regula. Dar Charlie este la rândul lui un renascentist admirabil şi-un om de ispravă. Enfin, vorba macaronarului: "se non è vero, è ben trovato". Evident că butonul de claxon dădea în scurt şi oprea motorul. A trebuit să gândim problema ruseşte: prea multe fire, Serghei! Ce-i aia masă prin fir?! Masă prin ghidon, frate! Prin urmare am scos un fir, am regândit traseul altuia, iar claxonul şi-a revenit numaidecât în simţiri. Sancta simplicitas.

Am încercat la răstimpuri să ochesc măcar o siguranţă fuzibilă prin circuit, dar n-a fost chip. Uralul ăsta operează după Teorema I.P. ("Ivan Pedală"): mergi sau te ia mama dracului! În lipsă de multe facilităţi, am ales să schimb firele roase, să le izolez cât este cu putinţă de bine, să le cositoresc pe toate la capete şi să le lipesc pe papucii lor înainte să le prind prin sertizare. Anul viitor m-ar bucura să pot reface instalaţia de la zero şi să avem parte de bucuriile eterne ale tuburilor termocontractante, ale panourilor de siguranţe, poate chiar şi ale releelor de putere şi tot aşa.

Dar nu de entuziasmul improvizatoric mă legam mai sus. Vorbeam de contraste şi mă refeream, de fapt, la starea de spirit a proprietarului bărbos. Pe-omul ăsta îl vezi mare, aşa, cu odraslă, casă, răspunderi şi şapte mii de urcări pe munte la activ, de poţi să bagi mâna-n plasmă că nu-l mai impresionează mare lucru. Că fericirile lui sunt toate elaborate, rare şi trecute. Îh, nu-i aşa. De fapt, mă surprinde felul lui de a se lăsa fericit chiar şi de cel mai mic amănunt. Ba chiar mă risc să spun că ăsta pare să fie secretul unei fericiri foarte vii. Acum câteva săptămâni a făcut rost de o pereche nouă de mănuşi moto. Eu cred că doarme şi azi cu ele-n pat. Să-l fi văzut astă-vară când s-a văzut în mână cu briceagul Victorinox. De fiecare dată când trec pe la el prinde răgaz să-mi zică: "Hai să-ţi arăt un briceag", cu toate că ştim amândoi că mi l-a mai arătat de şapte ori . E vorba de o repetiţie care nu deranjează câtuşi de puţin. Este soiul ăla de entuziasm pe care-l are copilul când dă de-a rostogolul o minge din capul patului şi ea prinde viteză până jos. Copilul e-n stare să ia mingea şi s-o dea iarăşi de-a dura a suta oară fără să se plictisească. Aşa fac şi eu, aşa face şi bărbosul istalalt. Şi, mna, poate că puştii mai mici decât noi se plictisesc mai repede. Noi nu .

Fişele şi bujiile erau aproximativ varză. Cilindrul stâng avea toane şi nu mai pornea deloc. Însă după ce-am şterpelit fişa centrală de la delcoul Zambilicăi (Dacia 1310) şi bujia cilindrului 4, Uralul s-a-nmuiat tot. A pornit în amândoi cilindrii fără să stea pe gânduri, iar apoi i-am putut face un reglaj decent la carburatoare. Mai ales stângul era dereglat ca naiba: trebuia să-l convingi ca să pornească şi să nu dea atâtea rateuri. Însă acum merg amândouă la unison (plus-minus câteva note în aceeaşi octavă) cam cum trebuie. Cu drept cuvânt K-68-urile răspund mai bine la reglaje. Singura bubiţă ar fi că dă oarecum în nas la accelerările mai bruşte. Astăzi voi avea mai mult timp să mă joc cu reglajele, ieri am lucrat mai grosso modo.

Tot ieri am schimbat şi camera roţii spate. Anvelopa a ieşit şi a intrat mult mai uşor decât mă aşteptam. Deh, "Made in Ukraine" - mă pregătisem de sumo cu patru leviere. Am făcut pană săptămâna trecută (sau luni?) din pricina unor ture de bloc mult prea muhaha-hei-rupiste: bucuroşi că ne-a pornit fierul, am mers cu roata slab umflată, iar valva s-a dat peste cap până la forfecare. Noroc că Ovidiu avea o cameră nouă de rezervă, groasă, vârtoasă şi sănătoasă . Fericiţi cei cu anvelope şi camere ruso-ucrainene în dotare - eu tot aştept.
Să fim înţeleşi, totuşi. El vede lucrurile în detaliu şi pare că stă mai bine cu memoria decât mine. Câteodată îl nemulţumeşte orice amănunt care face produsul final să fie altfel decât perfect. Cricul Uralului stă cinci milimetri mai încoace, dar nu că ar fi fost vreo problemă să stea cinci milimetri mai încolo. Alteori nu pricepe neam de ce strâmb din nas când îl văd că ţine flexu-ntr-o mână şi cornierul în cealaltă. Uralul ăsta are vopseaua ciobită pe toate părţile. Jantele au rugină, rezervorul are suduri, blocurile de comenzi sunt... cum sunt - o ciorbă întreagă. Dar n-ar da ciorba asta pe altceva nici să-l tai. Ah, bine, că i-ar plăcea şi lui o maşină străineză, că i-ar plăcea şi lui un TDM, că i-ar plăcea şi lui o căsoaie cu garaj. Detalii. Exigenţele şi miserupismele lui deopotrivă sunt mai degrabă mici mofturi de moment ale stării de spirit jucăuşe şi, de ce nu, ale ocazionalelor anxietăţi şi nelinişti; nicidecum excentricităţi aiurea. Entuziasmul zvăpăiat stă la baza tuturor lucrurilor pe care le face. Fără acesta, el ar fi o legumă sau cel mult un nimeni. Ştie să facă de toate. Dar opreşte-i robinetul unei pasiuni şi încep să dea rateuri toate. Pe câtă vreme entuziasmul îi dictează forţa de muncă, pasiunile lui îi ţin entuziasmul treaz şi sănătos. Un cerc uman. Felul ăsta în care lucrurile se leagă toate între ele denotă o mare coeziune de caracter, nu o slăbiciune.

O ultimă mare bubă rămâne jocul din furca faţă. Am strâns rulmenţii cât s-a putut fără să-i blocăm (eu am vaga impresie că mai trebuie strânşi, dar vedem azi) şi într-adevăr am mai ameliorat problema, dar când pui frână pe faţă dâng-dâng-dânguieşte toată furca. Rămâne de văzut dacă într-adevăr ţine de rulmenţi sau dacă uzura cu pricina este în telescoape. Se potriveşte furca de Nipru (MT-11, na) la Uralul M-63?

Am completat uleiul în motor şi în cutie, nu pare să piardă mare lucru pe dedesubt. Cutia mă enervează cevaşilea, schimbă greoi şi parcă nu debreiază niciodată complet, indiferent de cum aş regla ambreiajul. Ovidiu este hotărât să taie braţul posterior (şi cam inutil) al schimbătorului şi să modifice pedăluşca anterioară în aşa fel încât să nu mai roadă vârful bocancilor. Probabil va suda o ţevuşcă şi-i va pune un manşon. Sunt de-acord măcar cu modificarea asta fiindcă, după trei schimbări de viteză, mă doare laba piciorului două zile.

Mai sunt lucruri de amintit, însă am să-nchei în scurt fiindcă vine nenea să mă culeagă de-acasă: sperăm să-i tragem motoretei un ITP azi. Revin diseară cu mai multe poze şi poate şi ceva material video .

AdrianS » 09 Noi 2011, 12:25 wrote:

IMG_0769.JPG

Ovidiu este un tip al contrastelor. Deopotrivă un om al produsului finit şi - ocazional - adept dezinvolt al doctrinei "las-o, bă, că merge-aşa! ne-am obişnuit cu ea". Ăsteia din urmă i-aş zice şi "provizoriul permanent". Soluţia (absolut vremelnică şi întâmplătoare) întruchipată de două fire date cap la cap ajunge deseori să fie mai longevivă decât multe alte mufe, reglete, tuburi termocontractante şi papuci de tot soiul. Cu siguranţă aderăm amândoi la treaba asta.

Vai ce mare s-a facut Ana!!! Felicitari Ovidiu!!! Frumoasa, desteapta si cu niste parinti ca voi sigur o sa ajunga departe!!!

debreierea incompleta mai poate fi cauzata si de:
1. santuri in ghidajele de pe volanta a placilor de ambreiaj
2. uzura la piesele de pe o parte si alta a rulmentului de presiune ambreiaj si/sau tasarea tijei de ambreiaj.
3.dereglarea cutiei, are 2 suruburi de reglare, e o cauza mai rara, a se umbla acolo in ultima instanta
Furca este aceiasi, dar trebuie cautat in cataloagele ilustrate de piese de M63 daca nu mai lipseste cumva vreo cuveta/pahar sub rulmentul de jos.
Schimbatorul pedalier e unul dintre atu-urile motocicletei si e cel mai potrivit la cutia nasoala de Ural: se calca cu calcaiul si schimbi , poti ajunge si la finetea de a o scoate la neutru cu calcaiul.

Până ieri seară, două zile la rând am străbătut drumul casă - Luică / Turnu Măgurele înfipt într-o salopetă muncită zdravăn, încă vag albastră printre petele-i negricioase de tot soiul. Mai ales zona şoldurilor şi a ms-dosului poartă urme sănătoase de palme, că deh - nu întotdeauna ai cârpă la îndemână. Raiaţii mei cei noi şi negri au cedat nervos după o zi de purtare soft-core (s-au sfâşiat pe craci dintr-o parte-ntr-alta, cu una-două întreruperi pe la tur şi cusături) şi, cum nu voiam să-mi jegăresc blugii proaspăt spălaţi, am umblat creanga parcă scos din "Scrapheap Challenge".

Anticipaţie multă în aste două zile: ITP-ul trebuia făcut cât mai repede, iar fiecare mic reglaj ne apropia cu paşi repezi de reuşită. Eu bănuisem de la bun început că jocul din jug era din rulmenţi, cu toate că-i strânseserăm recent. Ovidiu era ceva mai îngrijorat şi se gândea deja la reparaţia sau înlocuirea telescoapelor. De pildă, am remarcat că Zeta are cuvetele de la rulmenţii jugului uşor uzate faţă-spate: ghidonul "preferă" să se-aşeze aliniat pe axa de mers, ca şi cum ar avea acolo un mic ghidaj sau blocator. Explicaţia ar fi că gropile le iei cel mai adesea cu ghidonul drept, cu forţă măricică şi înjurând, iar loviturile bilelor produc uzură în cuvete în această poziţie, indiferent de joc. La Zeta, ghidonul stă în poziţia aia fiindcă bilele "pică" în adânciturile din cuvete. La Ural cred că, data trecută, am strâns rulmenţii cu furca virată într-o parte. Noi am avut senzaţia că am rezolvat jocul, dar el a redevenit aparent în mers, când s-au aliniat adânciturile din cuvete. Ni s-a luat o piatră de pe sufletele amândurora când am descoperit că mai putem strânge rulmenţii fără să blocăm furca. Jocul a dispărut în cea mai mare măsură iar frâna pe faţă este deja parfum .
Evident că ruşii-s tot ruşi: capete hexagonale de 14-15 prin toate părţile, cât să te-ncurci straşnic în fixe şi inelare. Iar la partea de oloi n-am găsit şurubel de golire al telescoapelor faţă, nici buşon de umplere pentru grupul conic. De golire are, dar să-l umpli - niet. :scratch:

Cu gând să ne specializăm în scoateri şi remontări rapide ale roţii spate (vreo 7-8 de fiecare până la urmă), ne-am ocupat de frânele ei: am scos mai în afară şurubul de reglaj (de înălţare) al fiecărui sabot în parte şi am contrat piuliţele înapoi. Pedala de frână revine acum energic după apăsare, iar frâna ciupeşte mai devreme. Era să-l sinucid cu ciocanul pe domnul ax, că făcea fiţe unde nu era cazul.

Domnu' Rural a pornit iarăşi la prima pedală (după două amorse date în cinstea marelui ho-ha) şi l-am învârtit câteva ture prin cartier ca să fim siguri că nu-şi ia zborul. S-a potolit cu datu-n nas, frânează cât şi cum vrei (important e să nu vrei), aprinde becuri de toate culorile, ce să mai - lux a-ntâia de viţică!

Ce-a urmat este o amestecătură de acţiuni, reacţiuni şi emoţii din ce în ce mai mari: ia canistra şi du-te la benzinărie, bagă fixele şi patentul în maşină că nu se ştie, ţine tu actele că mă duc io după chei că le-am uitat, porneşte maşina, urmăreşte Uralul, pierde-l câteva intersecţii mai încolo, ţine-te cu sufletul la gură că era să dărâme un autobuz care a avut tupeul să frâneze în staţie, verde-verde-verde, hai că merge, prinde Uralul jos la Autovit, distrează-te preţ de două semafoare că nu mai reuşea să-l scoată din viteză, mai fugăreşte-l până pe Fizicienilor şi de-acolo s-a tăiat filmul. Am intrat eu pe Ilioara, unde ştiam vag că ar trebui să găsesc un Ovidiu şi un Ural. Am stat niţel pe-acolo ca un bucureştean cu avariile pornite şi-am întrebat în stânga şi-n dreapta dacă n-a văzut careva vreo motocicletă trecând. Şi nimic. După ce-am sunat de şase ori - împărţit la două telefoane -, am zis că omul sigur este încă pe motocicletă şi s-o fi dus mai departe de Ilioara. Am plecat cu maşina de-am ajuns la intersecţia următoare, când primesc telefon de pe un număr necunoscut că "Bă, hai că te sun de la soră-mea, care stă lângă service! Unde eşti? Serios?! Hai înapoi pe Ilioara etc. etc. etc". Bine, am omis câteva hăulite de la Gorj pe care le meritam cât de cât, dar na. Îs mai uituc, ce!

Am ajuns într-un final în zona crepusculară şi apoi am pierdut ceva vreme cu un nene care se chinuia din răsputeri să ne tipărească RCA-ul. Scump rău pe un an de zile. Am intrat şi-n curtea service-ului, unde-am căutat cu inima cât un purice seria de motor, că n-o mai găseam niciunul din trei inşi. Merit un compot fiindcă am găsit-o: se ascundea, săraca, sub una din bobine. A ieşit distracţie mare (oarecum pe muţeşte) cu mecanicul, care a exclamat un "Moamă!..." gâtuit când s-a suit pe Ural şi a dat să-l tragă în faţă de pe cric. Au ieşit şi frânele cum au ieşit după ce ne-am suit câţiva inşi pe ea. Mecanicul se dă jos şi pleacă impasibil înapoi la cabină. Tensiune, aşteptare, suspans maxim. Pa-ra-bo-bi-baaam. Eu mă cam plictisisesc şi mă dau uţa pe rolele standului moto. Într-un final, vine abţibildu' galbeeeen şi ESTEEEE BĂĂĂ, avem i-té-pé!!!
Băi, radiam. Radiam amândoi ca doi atomi de uraniu îmbogăţit şi proaspăt tăvălit prin ciorbă de reactor. De la atâta radioactivitate ce ne ieşea pe ochi ca fază lungă şi scurtă pe drumul de întoarcere, Uralul a zis că nu mai e nevoie de lumini, aşa că le-a stins din proprie iniţiativă şi pe ele, şi motorul. M-am sesizat instantaneu şi am pus iarăşi avariile de bucureştean în mijlocul drumului (oarecum tras pe dreapta, cât să nu zgârii maşina de mărăcini): sărise borna pozitivă de la baterie. Am strâns-o niţel cu patentul şi-am înfipt-o la loc că-i doar un papuc amărât. După ce ne-am convins că regulatorul încă încarcă, i-am dat bice înainte.

S-a-ntâmplat apoi o chestie uşor ireală. Câteva Dacii şi un Cielo obosit - toţi participanţi la traficul nu foarte intens de pe cheiul Dâmboviţei - au urmărit o scenă memorabilă: un Logan argintiu se străduia din toate puterile şi din toţi cilindrii şi din toată injecţia aia de 1,4 să prindă din urmă un Ural turbat, care - cu toate K-68-urile lui sanchi dereglate şi cu pistoanele-alea turnate la Slatina - plecase de nebun înainte cu nu ştiu cât nouăzeci pe oră sau cam aşa ceva şi nu se mai oprea. Mă, o secundă l-am scăpat din ochi, cât am virat şi eu dreapta de-a lungul Dâmboviţei. Că pe urmă prinde-l, nene, dacă mai poţi! L-am găsit aşteptând cuminte la primul semafor, rânjind cu gura până la ceafă şi gesticulând că cică "De unde vii abia acum?"

Mai încolo, între Mihai Bravu şi Timpuri Noi, păţesc aceeaşi chestie: vedeam cum se depărtează de mine comunista şi eram oarecum perplex. Sunt, aţi ghicit, un şofer încet. N-am mai depăşit până acum 65 km/h (ce să mai zic 90) în zona aia.

Tragem caii la linie în faţa blocului meu, prilej oportun pentru un scurt-circuit la blocul de contacte stâng de pe ghidon. Cât m-am scoborât din maşină şi am dat să scot din Break-ul meu (în faţa căruia Uralul oprise) lanterna pe 12V, trage lângă noi şi un taximetrist ca să-ntrebe ce-i fierul ăsta. Reticent, Ovidiu îi răspunde că "... Ural." Taximetristul se uită neîncrezător şi zice: "Ural, ă? Parcă era unu' Cicloburu care mergea pe aşa ceva". Ăăăă! Salut, salut, Jean_Taxi de pe forum. S-au iscat povestiri şi amintiri, iar eu am întins niţel arculeţul de la comutatorul de faze şi cred că am remediat temporar problema. Într-adevăr motocicleta asta, asemeni Niprului albastru, va vedea foarte cu.rând instalaţie nouă şi relee de putere pentru consumatori. Jean a dat şi el o tură cu motocicleta şi m-am convins că ea nu ştie să dea bărbaţilor decât o chestie: :bounce:
Drumul Tineretului - Turnu Măgurele l-am făcut în formaţie inversă: eu m-am suit pe Ural şi am luat-o înainte.

Băi. Băăăi.

Aşa bucurie, fericire rotundă, completă, imediată şi deplină n-am mai avut de un car de vreme! Am ţinut-o în ultima vreme numa' în depresii şi-n stări aiurea. Că n-am aia, că n-am ailaltă. Nu ştiu dacă e vorba de sunet, de aspect, de şaua aia hâţa-hâţa, de simplitatea construcţiei, de cutia greoaie sau de vreun sentiment de apartenenţă şi împlinire, dar nu ţin minte să fi fost atât de extaziat în săptămâna aia de septembrie verde cât am călărit BMW-ul cale de-o mie de kilometri. Aseară parcă mă dădeam cu jucăria năzdrăvană. Poziţia grozavă, acceleraţia cât îi trebuie, frânele cât îi trebuie (doar să n-ai nevoie prea mult), te-apleci, te-ndrepţi, ARGH. Ştiu (şi nu cobesc), se va strica odată şi-odată. Dar m-am lămurit a suta oară că "Fericirea-i un lucru mărunt, / E o aripă care vibrează / Fericirea-i un lucru mic, / Un pitic - / Ce dansează" şi tot ce ţine de asta.

Colac peste pupăză, azi-dimineaţă mă trezeşte din somn Ovidiu cu un telefon: cică are treabă prin alte părţi şi să-i plimb eu Uralul câteva zile, ca să nu-i oxideze instalaţia electrică de-atâta stat. E ca şi cum m-ar fi întrebat: "Calule, mănânci ovăz? Evident că am refuzat... să cred, aşa că nu m-am convins decât astă-seară, când m-am văzut iarăşi călare şi fugărindu-i împăcat pe automobilişti la pas alergător. Şi gata. Impresii la test-ride n-are decât să mai scrie şi "apropitarul". Ale mele mai aşteaptă câţiva kilometri.

Ce bate cîmpii povestitorul ăsta!

Am ITP, deci... se vinde! Aștept oferte!

Dai vrabia din mana pe cioara de pe gard?

(bach)

frumos...de ce-l vinzi totusi??? sau era la misto?

Cum, nici o singură ofertă? De fapt, în doi ani jumate de cînd a fost creat topicul, o singură persoană a dorit să-l vadă în vederea cumpărării. Motorul poate fi văzut mîine dimineață pe DN1 (sau DN1A, depinde de dorințele călărețului povestitor) care tocmai a făcut un drum la Breaza!

(Kassu)

Dom'le, nu-l vinde! Ca-i pacat! O sa plangi cand vei semna in talon de instrainare. Ai sa vezi tu...

Oricum, felicitari pentru finalizarea proiectului! 10!
Poate om iesi la primavara, cand o da coltu' ierbii...

Hehe, daca ai sti ce ma durea inima ca nu-ti puteam face o oferta, mai ales ca-l stiam...

Hehe. Gluma-i glumă, dar poate c-ar fi bine să infirmăm zvonurile referitoare la vânzare: lumea se agită, intră în panică, se scotoceşte de bani prin toate buzunarele şi deja mai avem un pic şi rivalizăm cu "Bursa".

Mi-era sincer dor de-o aşa spontană smucire de la ţâţă. Am încercat s-o las mai uşor cu hei-rupismele de genul ăsta de când cu gătatul facultăţii şi cu pana definitivă a danubienei comuniste ce echipează încă - jalnic şi abandonat - roata spate a Zetei. Escapada cu BMW-ul nu se pune, că la ăla n-aveam ce să stric. Poate doar imaginea companiei.

Vă povesteam că Ovidiu mi-a lăsat în grijă motocicleta peste uichend. Ei bine - sâmbătă, pe la prânz, am dat să ies la plimbare cu Uralul. M-am echipat tot, mi-am luat în rucsac o banană şi-o juma' de litru de apă şi m-am scoborât ca să-l pregătesc pe Alioşa. Pune-i bateria, dă-i tărie de Petrom, trage-i şocul, arde-i vreo două şuturi ca să-l trezesc din somn şi-apoi pune-i contactul ca s-o ia din loc. Şi acum îmi pare rău c-am împrumutat prin generală o anumită carte ("Potirul Sfântului Pancraţiu") unui coleg care s-a făcut mai apoi că plouă. Povestea începea hazliu, cu schimb de focuri între mafioţi: protagonistul este un constănţean trabantist, oarecum distrat şi cam paralel cu situaţia. Face el cum face că prinde un moment de acalmie şi se repede în Trabant, iar maşina demarează "în trombă" ca, zece metri mai târziu, să se răzgândească brusc şi să rămână-n mijlocul drumului.

Eh, cam aşa a făcut şi motocicleta: a pornit bine, am turat-o uşurel cât să mă asigur că nu visez, am lăsat-o un pic la ralantiul de tip Harley (na, motorul rece) ca să-mi aranjez mănuşile-n mâini, iar când să plec - stângul piere. Mă-sa. Ştiam că nu-i de vină carburatorul (hehe, ne cunoaştem noi...), aşa că m-am apucat să trag de fişă. Am strâns-o, am înfipt-o, am schimbat-o cu soră-sa - nimic. Într-un final, cu motorul pe jumătate pornit (dreptul ţinea deja un ralanti de invidiat), am decis să-mi sinucid două degete smulgând cu ele fişa de pe capătul bujiei. Stupefacţie: stângul a dat câteva explozii imediat după ce-am smucit eu fişa. Pun fişa la loc - nimic. O scot, iar nimic. O-ndepărtez un centimetru, începe să facă arc între fişă şi bujie - cilindrul începe să funcţioneze. O depărtez şi mai mult - întreg braţu-mi începe s-o ia pe breakdance. O apropii - iarăşi arc, cilindrul funcţionează perfect. O pun pe bujie - mortua est. Hă?!

Nefiind acasă, am stat mai bine de-un sfert de oră să găsesc pe cineva cu o cheie de bujii. Împotriva nesăbuinţei mele lucra şi numărul din ce în ce mai mare de oameni care nu ţin în maşină aşa ceva sau care pur şi simplu nu au habar ce-i aia. Dar na, alţii vor să se mai şi plimbe pe spinarea bujiilor din dotare, nu doar să cureţe sisific la ele. Cu chiu, cu vai am băgat în sperieţi un nene cu mulţi ani - care-şi vopsea liniştit tocăria ferestrelor la etajul 1 - şi mi-a aruncat o cheie cu care am reuşit să scot bujia. Hoţomanca dădea scânteie oriunde, numai între electrozi nu. Mă gândeam că e relativ nouă: doar ce fusese scoască de pe Zambilica, aşa că mi se părea cel puţin suspect să fie deja defectă. I-am micşorat un pic distanţa între electrozi şi i-am spălat interiorul cu câteva picături de benzină dirăpt de la robinet. Se pare că i-am făcut eu ceva bine pe-acolo, că a-nceput pe dată să-mi aprindă cum trebuie. Straniu!

Revin la hei-rupism. Cât m-am jucat eu de-a dădaca-pedagogul cu Sinteromul, m-a onorat cu vizita şi domnul Vali. Avea de prins pe seară maşina de Breazaville aşa că, înainte să cobor la moto, hotărâserăm telefonic să improvizăm ceva până atunci ca să ne plimbăm o ţâră amândoi cu Uralul monopost. Tare m-am distrat când l-am văzut că deja ţinea în mână un ghem de bureţi şi cârpe, surfilate toate cu aţă albă într-o altă cârpă neagră. Tapiţerie, nene. Zău că arăta mai bine decât multe alte şei manufacturate. Ne-a luat altă oră să legăm invenţia de aripă şi am purces - grijulii, mai ales eu - înspre mi casa ca să mai iau nişte burete. Improvizaţia a rezistat binişor şi deja ne gândeam amândoi (fără să avem vreunul curaj să dăm glas ideii) la o tură până la Breaza. Am coborât de-acasă cu un săculeţ umplut cu doi bureţi (şi altul cu vreo trei leviere, o cheie de bujii, şurubelniţe, chei, altă banană...) şi l-am legat şi pe-ăla cât de cât. Am încercat de şapte ori şaua - îh, acceptabilă. Ne-am uitat lung unul la celălalt, apoi la fel de lung la ceasuri şi, văzând că orele băteau deja înspre vremea de plecare, am bătut palma şi am hotărât să facem drumul cu Uralul.
Drumul prin centru şi până la ieşirea din Bucureşti a fost oarecum aglomerat, deşi era sâmbătă seara. Câţiva cretini cu diplomă în trafic, voiau toţi să ne vadă aviatori. Am făcut o ultimă oprire la Petrom-ul de după Piaţa Presei ca să dăm frizianului negru să bea. Aveam senzaţia că urmează călătorie lungă, motiv pentru care am zis amândoi - ca atei debusolaţi ce suntem - un "Doamne-ajută!"

Şi-am plecat.

Abia acum îmi dau seama de ce vă plac vouă atât de mult boxerele sovietice. Nu m-aş fi gândit nicicând că o croazieră la 90 km/h cu Uralul solo poate fi în aşa hal de mişto. Că tobele pot să păcăne aşa minunat şi că motorul poate să toarcă atât de fericit! Că pot să fac lejer o depăşire/devansare fiindcă am o gârlă-ntreagă de putere-n rezervă. "Cruzărind" prin dreptul aeroportului Otopeni, ne-a trecut fix pe deasupra capetelor un avion care ateriza. E de prisos să-ncerc să descriu senzaţia, mai ales că am auzit tot vuietul motoarelor cu reacţie prin căştile noastre. Întâmplarea aia a fost momentul din care eu am început să stau absolut relaxat şi să-mi spun că există pace deplină în lume.

Am trecut pe lângă cele două IJuri '56 care joacă rol de poartă la un restaurant de pe DN1, am văzut şi Simsonul amărât din curtea aia, iar pauzele de genul ăsta au fost vreo şase la număr fiindcă afară era friguţ. În Ploieşti ne-am reacomodat cu semafoarele, iar de-acolo înainte am intrat într-o noapte întunecată şi friguroasă, dar liniştită şi luminată la răstimpuri de lună. Eram, într-adevăr, doi în şa. Îl simţeam permanent pe Vali cum se ţine de mine. Câteodată se mai ridica în şa sau se adăpostea de vânt ghemuindu-se în spatele meu. Dar, dincolo de asta, întinderea şoselei, vâjâitului vântului şi uruitul motorului au făcut ca experienţa să fie una de solitudine intensă - călătoria omului prin propriile sale gânduri şi emoţii, speriate ocazional de farurile vreunei maşini sau de vreo groapă mai mare. Ai timp să te gândeşti la multe şi, dacă nu-ţi convine vreun gând, îl alungi trăgând pur şi simplu de acceleraţie şi ascultând cum două pistoane drăcoase se iau la întrecere sub tine.

De-abia la intrarea în Breaza mi-am dat seama cât de frig este: sticla kilometrajului făcuse promoroacă în ciuda micului beculeţ de iluminat care o întârzia şi se străduia s-o ţină departe. Am oprit motocicleta la Vali în curte şi, stând aşa, opriţi locului, rânjeam unul altuia cu căştile-n cap (el vânăt şi cu dureri de kur, eu nu) şi băteam palma pe călătoria ce tocmai o străbătuserăm. Învinseserăm şi noi! Aiurea. Nu era nimic impresionant. Alţii au făcut chestii de sute de ori mai măreţe ca prostia asta de câţiva kilometri. Dar fusese prostia, aventura, spontaneitatea noastră şi ne bucuram de ea cum s-o fi bucurat şi alergătorul de la Maraton când şi-a dat ultima suflare. Noi abia ne-o recăpătam pe-a noastră şi-am încălecat repejor după ce ne-am pus burţile la cale, de-am mers în centru şi ne-am înfipt într-un local.
Am fost ultimii care-au ieşit de-acolo (pe la vreo 1:30), încă discutând despre o astronomie băbească, dar frumos povestită (m-a pasionat de mic, măcar empiric şi lipsit de prea mari pretenţii) şi plimbată prin toate ipotezele. Am adus în discuţie găuri negre, fântâni albe, braţe de galaxii şi constelaţii, pitice albe, supergigante roşii, stele de neutroni, viteza luminii şi maşina timpului, luminozitatea planetelor şi imensitatea lui VY Canis Majoris, ca mai apoi să ne-ntoarcem tot la micimea pământului nostru şi să dăm o raită, la-ntoarcere, până-n capătul curţii omului.

Am adormit pe Strunga şi m-am mai trezit abia duminică, la prânz. La-ntoarcere am vorbit cu o piatră să-mi facă o poză temporizată la 10 secunde, fiindcă deja ieşisem din Breaza şi uitasem să-l rog pe Vali să-mi imortalizeze dovada foto.
Iar drumul înapoi n-a fost cu nimic mai puţin plăcut. Acum chiar că mergeam pe zi şi vedeam tot. Mă salutau diverşi oameni pe şosea şi le-ntorceam salutul cu vreun giumbuşluc precaut sau o ridicare serioasă şi discretă a mâinii stângi. După IKEA au încercat să mă răpună vreo două SUV-uri cu şoferi lipiţi de telefoanele mobile, dar am scăpat teferi şi eu, şi Uralul.

Şi-apăi, ieri a mai fost prilej de câteva ture. Mai găsiţi poze prin albume, click pe poze. Motorul merge la fel de bine, iar subsemnatul este la fel de încântat. Doar că mai lăsăm povestiri şi pentru altădată . Ah, trebuie să-mi fac neapărat Niprul!...

Adriane, acum, dupa ce ti-am trait imaginar trairile si mi-am retrait bucuriile date de Bombita mea sunt putin trist ca voi renunta la boxerul ucrainian... Ovidiu este un om fericit, am ajuns eu acum la concluzia asta. Are o familie minunata, prieteni lafel si un fier comunist darnic in emotii.

Declar pe proprie răspundere că așa a fost!

Că sâmbătă-zi (cum ziceau niște nădlăcani astă-vară) mă învârteam prin casă - un substantiv foarte greu de folosit pentru a descrie o cameră de 3/3 bercenească - urnindu-mă cu greu să ies în frig și să caut drumul cel mai scurt până la Breaza prahoveană, de baștină. Ceva, ceva tot vorbisem cu musiu Adrian, despre o plimbare muuult dorită pe Uralul împrumutat cu o șa, prin București sau împrejurimi, gândind totuși cu oarecare teamă la contactul intim dintre al meu kur și aripa de tablă rece. Uite totuși că acel contact nu s-a produs, fiindcă în stilul propriu m-am apucat, îmbrăcat tot în piele, să cos o șa din ce aveam prin casă, care să medieze conflictul dintre ms-dos și m63 aripă de Ural. După destule pomeniri de sfinți și alte duhuri protectoare la fiecare înțepătură prin degete, o adevărată șa de moto îmi ieșise din mâinile harnice

După vreo câteva drumuri în fața blocului - etajul 6 după chestii de legat, am dat prin niște pungi ascunse bine de o rolă de sfoară-bandă albă, după cum se poate vedea și am făcut mai sus prezentata operă de artă păienjenistică!

Ne-a luat destul de multă vreme și multe încercări până am atins „profilul” care ne trebuia, așa că eram aproape de plecare. Începuse să mi se pară că plimbarea de uichend se cam dusese... Și uite că s-a dus... la Breaza!! Eu făcând așteptata saftea pantalonilor de piele care atârnau neputincioși în cuierul de pe ușă și a plimbării pe un Ural, iar Adi, safteaua cunoașterii „conacului” de la Breaza!

Plecăăm...

București de seară, de aproape iarnă, mai puțin aglomerat. Sunet de motor care te face să salivezi instantaneu, sau chiar să te îneci când demarează. Frig ce începuse deja să muște prin pielea veritabilă, pe la genunchi, glezne fără cizme omologate și necesare și pe sub mânecile gecii neacoperite de mănuși așa cum prevede legea plimbărilor pe două roți, iarna! Măcar cască și cagulă regulamentară aveam...

Prietenul Adrian, fără baiul termometrului, jubila. Îl simțeam zâmbind pe sub straturile de cască, de cagulă și barbă la fiecare zmucitură de depășire. Eram totuși amândoi niște copii care pare-se, din amabilitatea Cicloburului -șef, primiseră jucăria cea mai bună și mai frumoasă. Și-apoi de stâncă să fii și să nu fi impresionat câtuși de puțin de o motocicletă aproape pentagenară care mănâncă asfalt cu nonșalanța uneia ieșită abia din fabrică. Băi, da' merge, f...tu-i mama mă-sii, cum zicea bunică-miu când, după ce mă ținea o zi întreagă pe sub Dacia 1300 la reparații, o pornea și vedea că toarce. Două sute de kilometri și ceva (din care o sută cunosc bine și eu) a mers fără o țăcănitură. Se poate ușor interpreta că sunt la început într-ale motociclismului, că nu m-am dat pe altele mai tari sau că nu-mi dau seama. Poate că nu știu încă mecanică moto, dar ureche muzicală am și declar că ce am avut sub noi tot timpul ăla, a fost adevărată simfonie de boxer!

Drumul a fost lung. Și dacă era fără oprire cred că se făcea și mai lung pentru mine care mă țineam de Adi ca o maimuță de creangă, încercând din răsputeri să mă trag pe șa, cu mâinile înfipte bine în pieptul șoferului și trăgând cu tălpile pantofilor de scărițe. Spatele mi-era gol, iar vântul își făcea de cap cu vertebrele mele lombare la care, din câte știu mai aveam oarece baiuri. Șaua improvizată își făcea treaba atât cât să nu stau chiar pe caroserie, dar cam atât. Aveam mâinile înghețate bocnă, picioarele la fel, îmi intra printr-o găurică dintre chederul căștii și vizieră niște aer proaspăt, răcit bine; mă dureau mâinile de încordarea în care îl sufocau pe Adi și picioarele de cât trăgeau de manșoanele scărițelor. Era bine!

Pe lângă toate astea însă, plimbarea cu motocicleta îți dă prilejul să simți și să vezi mii de lucruri în plus față de șoferul încălzit, închis într-un habitaclu, cu gândul aiurea și muzica dată tare. Pe motocicletă, noapte-zi, iarnă-vară, simți că trăiești! Simți, miroși, auzi, bucățile de lume pe lângă care treci și toate-ți par mai aproape, mai tangibile. Apare plăcerea drumului parcurs, a călătoriei, a mișcării, nu doar satisfacția ajungerii din punctul A în puncul B. Simți lumea, îl simți pe cel din spate, simți fierul de sub tine viu și cald. Parcă are suflet.

La un moment dat, aproape de Câmpina, viziera începuse să mi se aburească. Dacă până nu demult, doar ridicam capul deasupra umărului lui Adi, ca să îmi intre oarece aer rece să facă dezaburirea, acum treaba asta nu mai mergea. Vedeam numai luminițe cu halouri și întuneric. Extraordinară senzație. Parcă eram undeva sub apă, sau pe Lună, oricum eu singura vietate într-un mediu străin și neprimitor. Doar luna ce ne urmărea plină, rotundă, din dreapta...

Am văzut intrarea în Breaza ca pe un dat ceresc și pe cea în casă ca pe adevărată renaștere. Eram viu!!! Îmi simțeam tot corpul! Eram întreg!!!

Doar că n-am catacdisit să stăm prea mult la căldurică și am pornit-o iarăși să trezim cartiere întregi cu bubuiala Uralului, până în centru. Înfipți într-una din cârciumile autohtone, am plecat iarăși, dintre ceilalți, printre alte planete și jupiteruri care se mai găseau prin Univers.

Și s-a dus discuția pââână acasă, la patru ceasuri după miezul nopții.

Duminică abia ne-am dat seama ce făcusem și după ceaiuri și cafele stabilim o nouă „nebunie” din asta, tot pe iarnă, pe la Breaza și poate prin împrejurimi, când va fi mai mult timp.

P.S. Pe lângă încheierea care pare scoasă dintr-o compunere de școală, lucrurile așa au decurs, iar senzațiile sunt cu copyright!

cicloburu » 15 Noi 2011, 21:41 wrote:[...] Cu alte impresii voi reveni după primul drum mai lung pe care-l voi face. [...]

Ieri, 20 noiembrie, pe la ora 16 fără cîteva minute am plecat călare pe Alioșa către Tîrgoviște. Am ieșit din București pe la ora 17, iar la 18.20 am ajuns la destinație. Drumul uscat, ceață, noapte, frig, dar Uralul e un tovarăș de nădejde! Am mers fără pauze. M-am întors astăzi de dimineață, tot pe ceață și frig, dar pe lumină. N-am avut nici cea mai mică problemă! Anul nu s-a încheiat!

Toate bune!

Ultima poză cu Alioşa fără şa de pasager şi poate una din ultimele poze (vedem ce s-o-ntâmpla în viitorul foarte apropiat) făcute de mine Muraveyului:
Mă strofoc de-o săptămână să leg două vorbe despre noile plimbări cu Alioşa. Cumva, nu reuşesc să mă adun scriitoriceşte, aşa că mă voi mulţumi să postez câteva poze însoţite de două-trei vorbe. Am rămas fidel "tradiţiei" pe care mi-am încropit-o vrând-nevrând anul trecut, fapt pentru care perioada dintre sărbători şi anul nou m-a prins pe drumuri. Ovidiu mi-a împrumutat iarăşi fierul pe motiv că e păcat să stea degeaba, iar eu am primit bucuros împrumutul, spunând că mai ascult în felul ăsta bătăile motorului şi mai răsucesc de şuruburile carburatoarelor - ceea ce am şi făcut, cu oareşice ameliorări per ansamblu.

Odată ce m-am văzut la ghidon am intrat într-un soi de transă terapeutică şi au urmat astfel câteva zile de rătăcire călare cât a fost ziulica de lungă. Pur şi simplu mă trezeam, mâncam ceva, mă-mbrăcam (fain costum are nenea ăsta), porneam / încălzeam motocicleta şi plecam la plimbare fără ţintă anume. Ba chiar nu de puţine ori mi s-a-ntâmplat să mă opresc pe marginea drumului şi să mă-ntreb unde vreau să mai merg. Mă enervam singur pe faptul că mă cramponam de aşa ceva, când ceea ce mă interesa de fapt era doar să motociclesc. Mna, nehotărâre şi incertitudini de-ale vârstei, cică.

Poze din Ajun şi de Crăciun. Faceţi abstracţie de vestimentaţia total inadecvată anotimpului a acelui om al cavernelor, purtător de mergători:
Şaua pasagerului este una din cele mai comfortabile pe care am mers până acum (mersi, Mihai) şi e mai puţin săltăreaţă decât cea de Izh montată pentru pilot. A trebuit să găurim aripa spate ca s-o putem prinde, nu-mi dau seama dacă aripa a fost cândva sudată şi chituită deşi probabil aşa stau lucrurile. Eu sunt mai greu oleacă decât Ovidiu cu vreo cinşpe kile şi-mi bag bocancu-n el de sedentarism, da?! Din cauza asta, amortizez dur în aripa spate orice impact luat ca pilot pe Uralul ăsta, fiindcă prinderea şeii nu îi permite cursă completă. Cicloburescul n-are asemenea probleme, dar oricum - ce ştie el?! Eu unul prefer în continuare şaua de burete, măcar pentru faptul că iarna îmi îngheaţă ms-dosul pe cauciucul rece. Dar cică iarna oricum se merge cu alte mijloace de transport. Nă-ăăă!...

Vremea s-a mai îmbunat o idee după Crăciun, aşa că am bubuit şi pe lângă Casa Radio la vreo două învârtiri de planetă după Ziua Cârnaţilor:
Tot văzând că ard benzina de pomană, am comis înainte de revelion imprudenţa de a-i propune celui mai Mihăesc Vali o tură pân' la mă-sa acasă în Breaza. El încă nu s-a-nvăţat minte cu gerul, aşa că n-a stat pe gânduri şi a fost de-acord din prima. A urmat aşadar o nouă tură de după-amiază / noapte, moment oportun pentru toane la frâna faţă (undeva pe la Săftica). Ne-am oprit, am remediat temporar problema slăbind cablul de frână şi am plecat înapoi la drum. Ovi, tre' neapărat să vedem ce mama dracului are frâna asta a ta - cred că saboţii sunt cam gata. În Breaza, am avut chiar ocazia să rup prinderea oglinzii stânga (chinezărie, jur!) când Uralul s-a gândit că-i prea moale pe jos pentru cricul lui scurt şi s-a lăsat pe-o parte. Boxerele astea pe două roţi au prostul obicei (verificat în poze cu BMW-uri şi prin răsturnarea Niprului când lucram la el astă-toamnă) să se dea aproape peste cap, nu doar să se culce pe-o parte. Cilindrii ăia laterali fac roată la răsturnare, aşa că agregatul s-a proptit în oglinda-oglinjoară şi cranţ. Aveţi grijă cărui dobitoc mai împrumutaţi motociclete.

Reparaţia cu bormaşină şi şurub cu piuliţă a fost foarte simplă, neaşteptat de discretă şi - am eu impresia - mult mai sănătoasă decât soluţia aleasă de fabrică. Dar mi-am făcut - evident - multe procese de conştiinţă înainte de rezolvare, aşa că am trăit un pic cam pe fugă întreaga frumuseţe festivă a mesei de la Vali acasă. Bună mâncare şi foarte ospitalieră lume în jurul mesei. Vă las să ghiciţi care din cei de mai jos era din altă ţară, care era ăla demoralizat şi plângăcios (cu lacrimi de crocobau, nu alta) că n-are încă Izh şi carnet şi ale cui erau sculele, casca şi MFT-ul (Marele Fular Tărcat):
Eram însă decis să ajung în aceeaşi seară înapoi la Bucureşti (plecaserăm abia la 15:00 sau 16:00 înspre Breaza) ca să ajung la patinoarul din Cişmigiu pe la 22:00. N-am mai ajuns, evident, dar drumul de noapte înapoi a fost liniştitor şi interesant. E-ntotdeauna o plăcere să-mi trezesc cartierul în puterea nopţii. Motorul merge într-un mare fel, mă-ncântă sunetul lui gutural, forţos la orice turaţie, dar mai ales un pic peste medie. De fapt, atât la BMW cât şi la Nipru / Ural am remarcat că motorul boxer se simte cel mai bine peste 2500 - 3000 ture încolo. N-am avut turometru pe Alioşa, dar urechea şi-a făcut datoria rezonabil. Am încercat să fac chiar şi o filmare din mers, însă n-am reuşit decât o poză trunchiată şi o secundă de filmuleţ la 80 km/h, fiindcă apoi m-au lăsat bateriile. Mă-sa de sabotaj.

În ultima vreme mă gândesc obsesiv la motocicletă, motocicletă, motocicletă. E-un gând acaparator care parcă a anulat orice altă bucurie, sper că nu şi libidoul. De kurând mi-am găsit o slujbă (cam prost remunerată, dar na) şi sper să mă scoată pe două roţi în primăvara asta. Om vedea. N-am uitat, bineînţeles, de scena de mai jos:
Link către albumul întreg.

Nici vorbă, dom'le. Uralul ăsta nu adună kilometri. Uralul ăsta îi mănâncă pe pâine!!! Fripţi! La micul dejun, dintr-un foc! Hleap-hleap.

După încă o săptămână în care motoreta a preferat să stea în grija subsemnatului, am plecat azi hai-hui cu M-63-ul cicloburesc, cu gând să alerg un pic către soarele ăsta nemaipomenit. Am trecut mai întâi pe la proprietarul de facto al motocicletei, prilej grozav pentru un scurt filmuleţ. Aşa că poftim, Ovidiu, că m-ai rugat să te-arăt lumii în toată splendoarea costumului tău moto:

https://youtu.be/lNIrsTUcmu0

M-am bucurat vineri că am avut răgaz la servici să cobor ca să strâng prinderea carburatorului din stânga (filet obosit în chiulasă, juca sârba K-68-ul pe şuruburile alea) şi să doftoricesc un pic prinderea rezervorului, care se cam sprijinea pe carcasa alternatorului şi făcea o gălăgie de puteai să juri că intră Stuka în picaj, nu alta. Am înfipt mai bine şi amorsorul aceluiaşi carburator în orificiul său, că mi-a făcut în dimineaţa aceleiaşi zile o poantă de circ: am luat degetul cam energic de pe butonaş şi a zburat cu totul în sus, vâjâindu-mi pe lângă ureche (eram oareşicum aplecat). În fine, mi-am făcut în grabă, de astă-seară totuşi, un traseu cu ajutorul Google Earth-ului. Ştiam doar că vreau să ajung prin Gherghiţa de Ialomiţa, plecând prin Tunari şi ajungând pe la Moara Vlăsiei şi Dridu. Şi-am încălecat pe-o şa, de i-am făcut benzinăriei aşa: :blbl: - fiindcă motocicleta asta se încăpăţânează să consume cred că mai puţin de 5 la sută, fără să albească bujiile sau să pufăie din greu.

Mă uitam la kilometraj, vedeam o cifră; mai aruncam iar un ochi - încă treizeci de kilometri. Mă frapa încrâncenarea rusnacului de a galopa nestins, de parcă deja adie mireasmă de primăvară. Prin unele părţi de Câmpie Română şi Dobroge apar nişte curbe tare frânte şi drepte smirnă la 90°. M-am surprins gândind (sau trăind) lucruri diferite când le-am abordat, pe rând, la volanul Daciei şi la ghidonul vreunei motociclete, în speţă al Uralului în cauză. Cu Dacia m-am scărpinat laborios şi en-detail în creştetul capului, încercând să găsesc explicaţia logică a curbelor atât de nenaturale şi aparent inutile. Astă-după-amiază însă, cu Uralul, rânjeam cu anticipaţia şi extazul unui crampon de anvelopă care abia aşteaptă să se dea cu capul de asfalt. Mi-am revenit în simţiri când am băgat de seamă că apropiam mult prea prăpăstios capacele chiulaselor de şosea. Să-i dea neamţu' sănătate rusului fiindc-a proiectat anvelopele sovietice, că văd că astea pot alerga pe oriunde fără niciun fel de greţuri. Şi arată într-un mare fel!

Prima oprire a fost la Moara Vlăsiei, în câteva locuri pe care le ştiu de când eram de-o şchioapă. Încă mai am nişte rude acolo, dar pe care nu le ştiu foarte bine şi le salut doar cu gândul fiindcă n-am îndrăznit să le vizitez azi. Mi-am cumpărat de la un magazin două baterii pentru aparatul foto, fiindcă acumulatorii fac greva de obicei când vreau să-i pun la treabă. M-am oprit apoi la "monament" şi am tras câteva pozne:
Am trecut apoi gârla, gândindu-mă la curtea bisericii din al cărei puţ am vrut să scot eu nişte apă când eram tot atât de mic. Na, băieţel de Bucureşti, habar n-aveam că găleata - odată urcată - trebuia coborâtă înapoi cu frână de... mână. Aşa că am dat drumul roţii să se-nvârtă-n plata ei. Inutil să mă salvez spunându-vă că mi-am dat seama încă din momentele dinaintea tragediei că roata trebuia înfrânată. Dar ce să-i mai faci când deja se-nvârte mai repede decât Zeta mea la ralanti? Nene, când s-a izbit odată găleata aia de buza apei, ZBANG!!! Cred că s-a dus naibii şi fund, şi găleată, şi tot. Nu vă spun ce-a fost la gura popii, de-am fugit repede la poala alor mei... mai fusese şi slujbă de înmormântare!
Cunoşteam bine câmpul şi pădurea de peste gârlă fiindcă am mai avut de-a face cu motorizatele pe plaiurile respective. Să tot fie ceva vreme de-atunci însă:
Două banane şi-o gură de apă (din sticla din dotare, nu din gârlă) mai târziu, mi-am luat tălpăşiţa şi am purces către viitoruri şi mai luminoase.

A fost un soare minunat şi am putut zări munţii imediat cum am trecut de vile, palate şi alte edificii diverse. Am încercat câteva stitch-uri cu un aparat foto de împrumut - nu stă mâţa-n coadă după ele, dar (de la o oarecare distanţă) arată frumuşel. De remarcat cele câteva piscuri din fundal. Prima a fost făcută la dus, parcă pe lângă Fierbinţi Târg. Cea de-a doua a fost mai pe seară, de pe o pasarelă peste viitoarea autostradă Bucureşti - Braşov, între Gherghiţa şi Lacu Turcului.
Îmi face plăcere să dau din cap tuturor celor de pe marginea drumului, din căruţele sau de pe bicicletele cu care mă intersectez. Asta e o treabă care a rămas profund neînţeleasă (înspre stupefiant şi sideral) austriecilor cărora am îndrăznit acum doi ani să le gesticulez asemenea salut. Mulţi copii ieşiţi la joacă în faţa curţilor azi, i-am provocat pe toţi la un salut cu mâna şi mi-au răspuns (tot cam toţi) la joc. Cred că s-a lipit din nou sufletul în mine.

După câteva bâlbe şi încurcături prin zona Dridului Snagov şi a celor Patru Fraţi, am făcut un giumbuşluc demn de jongleuri şi am scos în mers aparatul foto (aveam mănuşi, atenţie!) din husa-i prinsă de jachetă-mi, l-am agăţat de braţul stâng şi m-am apucat să filmez oleacă. Ah, ce bine-i să-ţi meargă motocicleta drept când iei mâinile de pe ghidon!

https://youtu.be/Co-dIVQizVQ

Am ajuns într-un final şi în Gherghiţa, unde telefoanele mele s-au hotărât să înfigă în asfaltul anost steagul întoarcerii acasă, prin decedarea subită şi concomitentă de acumulatori. Răgaz să joc un tenis scurt (de picior) cu alţi trei puşti de-acolo, cu care m-am salutat la plecare. Iarăşi am pus aparatul foto să-mi facă poză de capul lui, de data asta pe-o bornă kilometrică ruginită zdravăn:
M-am întors acasă după cel puţin 160 kilometri de plimbare. Spun "plimbare" fiindcă, la revenire, mă simţeam în aşa fel de vioi încât ştiam că aş mai fi putut bate mult asfalt până să m-ajungă din urmă (pe vreun Suzuki, eventual) oboseala. Ataşez ruta plimbării mele, e-un fişier *.kmz pentru Google Earth. Şi poza:
De când am reparat-o astă-toamnă, motocicleta a trecut bine de mia de kilometri, fără probleme. Aşa că - vorba englezului: "Enough said."

Iar eu trăiesc din nou! Se pare că nu-mi trebuie decât soare, gânduri limpezi şi ceva mers de motocicletă. Ovidiu înţelege cât şi în ce fel îi transmit din nou mulţumiri, sper că s-a obişnuit cu escapadele mele şi aderă la idee mai ceva ca un pletos bărbos purtător de lennoni. Care este.

Tare misto ultimile 2 propozitii...

Ovidiu - Ural-ul te duce la "Intrunirea de comuniste si atase" anul asta ?
Adrian - daca tot l-ai calarit pe Aliosa nu puteai sa vi la Buzau sa iei semnalizarea ?