Cu Arkadi la Sighişoara - partea a doua
Pe cât de mult am amânat (şi-mi pare rău!) continuarea povestirii, pe-atât de urgent şi totuşi ardeleneşte - cum îmi place mie - l-am lepădat pe Arkadi de bagaje şi-am suit rucsacii în camera închiriată. Ne-am schimbat de ţinutele călătoriceşti şi, adoptând straie mai "civile", am ieşit. Arkadi, pus pe cricul central, îşi marca teritoriul cu veselie şi entuziasm pe betonul imaculat al micului loc de parcare din curtea pensiunii, treabă pe care la drumuri mai scurte se abţine totuşi s-o facă. L-am bătut prieteneşte pe şa, să-şi facă treaba nestingherit acolo; pân' la urmă avusese absolut toate motivele şi condiţiile să ne lase-n drum (cum vă voi explica pe parcurs), şi totuşi în toată tusea aia de fumător cu ftizie ne-a dus până la destinaţie.
Amândoi am resimţit imediat drumul către centrul oraşului ca pe-o întoarcere în timp, gândul trecând printr-un filtru al nostalgiei, ajutat ce-i drept de străzile pustii, fără niciun soi de trafic auto. Trotuarele stăteau flancate de case vechi săseşti, toate aranjate şi dichisite, ori măcar îngrijite şi întreţinute. O linişte paşnică domina târziul serii, sau mai degrabă îl îmbrăţişa şi alinta pur şi simplu, căci o asemenea tihnă nu poate nicicând
domina. Câte-un câine nevăzut mai spărgea tăcerea lătrând la cine ştie ce, cam ardeleneşte la rându-i, pe câtă vreme fumul și mirosul de lemne arse-n sobă stăpânea stătut, pâclos văzduhul.
- Stradela cetăţii, noaptea.
Avansând spre miezul oraşului, am descoperit Piaţa Hermann Oberth crescând în adevărat chip "burgesc" pe panta spre cetate. Trei domnişoare avansau nonşalant la braţ spre - mai mult ca sigur - un local de dans. Ne-am oprit să cercetăm oleacă vitrinele unor magazine cu diverse - dar în zona 'ceea în special cu pantofi - într-un gest pur pitoresc din (ceea ce percepeam noi să fi fost) alte vremuri, prea puţin interesaţi de fapt de exponatele chinezeşti. De altfel, întreaga noastră promenadă s-a jucat cu subiecte de discuţie generate de specificul locului, noi tot comentând asupra fiecărui toc de uşă mai pricopsit prin dreptul căruia treceam.
Cam înfometaţi după ce mâncaserăm ultima oară în Braşov, înainte să-l vizităm pe Feri, ne-am hotărât totuşi să dăm o raită prin cetate până să coborâm la un restaurant. Stradela cetăţii te munceşte oleacă cu panta-i abruptă până să ajungi sub Turnul cu Ceas, către care urci admirând vechea intrare podită şi pietruită în oraşul fortificat. Şicul parizian a-nceput să sufle pe străzile pietruite ale Sighişoarei săseşti, rezultând contraste ciudate:
Maţele mele nu protestau încă, dar zgomote suspecte au început într-un devreme-târziu să se facă auzite dinspre măruntaiele mult mai micii Ancuţe, aşa că n-am mai zăbovit şi am făcut stânga-mprejur la vale. Ne-am agitat o vreme în căutarea unui local cât de cât pe gustul nostru, şi până la urmă l-am găsit fix la parterul fostei Case a Asociaţiei Meşteşugăreşti (sper că nu zic prostii), actualul restaurant-pizzerie Perla. Local mişto, servire elegantă, mâncare decentă - credem noi că în funcţie de tura pe care nimereşti - şi preţuri decente.
Cu burţile puse la cale şi astfel rearanjate geometric în formă sferică, ne-am rostogolit greoi pe drumul spre pensiune, mai luând aminte la câte-o vitrină, câte-o fereastră, câte-o poartă şi câte-o streaşină. Oboseala ce-o resimţeam era totuşi binevenită, fiindcă de multă vreme nu mai fuseserăm nici eu, nici ea obosiţi plăcut, fizic, însă cu minţile odihnite. După duşul cu apa aia care la răstimpuri nu se putea hotărî dacă să-ţi jupoaie pielea sau să ţi-o pietrifice am picat lat şi mi s-a tăiat filmul. Oi fi visat sau nu, nu mai ţin minte nimic.
[hr]
Duminica dimineţii următoare următoare s-a ivit cu soare şi ceaţă. Nu ştiu alte locuri cum sunt şi nici obiectivul aparatului meu nu-i făcut pentru aşa distanţe focale, dar zic totuşi că
asemenea privelişte ar trebui să aibă în zare orice fereastră de pensiune respectabilă!
- Biserica din Deal, dimineaţa.
N-am stat deloc pe gânduri: cu forţe proaspete redobândite peste noapte (cred c-a duduit şi Costache Negruzzi cu ale lui pietre cubice cu tot de cât l-oi fi sforăit) ne-am îmbrăcat şi am purces din nou per pedes către oraş.
- Restaurantul Perla
Perla ne-a primit cu braţele deschise şi cu chelneriţe mai treze, al său interior oarecum leat una mie nouă sute şi vreo câteva zeci lăsând să cadă pe mese şi muşterii un soare pieziş, puternic; aşa splendid în matinalitatea dumnealui încât nu puteai sta la masă altfel decât cu un rânjet tâmp înregistrat pe moacă, evident orbit complet de lumina aia mişto. Ceaţa dispăruse de-o vreme, iar noi muşcam vitejeşte din ceaiuri şi sorbeam abitir la sendvişuri; ne gândeam că Feri era deja pe drum şi voiam să apucăm totuşi o plimbare prin cetate până s-apară dânsul pe MZ.
Cu aparatul foto pregătit, am ieşit din restaurant trăgând. Îmi fusese dor de Sighişoara:
- Vedere din Piaţa Hermann Oberth.
- Urcând pe stradela cetăţii.
- Stradela cetăţii, dimineaţa.
- Intrarea de sub Turnul cu Ceas.
Agitaţie destulă în cetate, toamnă caldă cu duminică frumoasă. Mulţi străini vorbitori de destule limbi, multe rafturi cu suveniruri și rack-uri cu cărți poștale înșirate de-a lungul caselor spoite grijuliu, dar parcă în culori tot mai stridente. Persistă aberaţiile precum
Pizzeria San Gennaro şi
House on The Rock, ori cel puţin mie îmi sună nelalocul lor. Toboşarul şi străjerul erau la datorie, unul dublând loviturile în tobă cu exclamaţia "
Am zis!", celălalt plimbând falnic puşca pe umăr. Totuşi, un loc precum cetatea Sighişoarei este mult mai puţin predispus la schimbări majore faţă de altele, lăsând la o parte culoarea caselor, numărul de stâlpi de iluminat şi numele localurilor care ocupă acum casele. Aşa că-n continuitatea asta deja veche de veacuri şi care va dăinui în continuare - zic eu - tot veacuri, am putut lesne să-mi aduc aminte de nişte locuri şi ipostaze:
- Decembrie 2007
- Octombrie 2013
- Tradiţie şi inovaţie.
Şi tot Sighişoara este locul unde promenada prin cimitir este perfect normală şi recomandabilă.
- Scara / Strada acoperită.
- Către cimitir.
- Cimitirul din deal.
Ora întâlnirii cu Feri se apropia însă tot mai mult. Conştiincioasă şi punctuală, de-acum Ancuţa prefera să se îngrijoreze că întârziem şi se concentra tot mai puţin la prima ei incursiune în Sighişoara.
Am hotărât astfel să coborâm din nou în Piaţă, unde doar vreo câteva minuţele am aşteptat şi l-am şi zărit pe Feri sosind. Zâmbeam larg încă de când îi zărisem ETZ-ul de 250 cmc dând colţul pe 1 Decembrie (dinspre Consiliul Europei, vorbesc de străzi): ca-ntotdeauna, a venit înfipt în toată armura de care dispune, "mititel" cum e, călare pe-al lui murg zvelt care-abia dacă face vreun pic de zgomot. Până la urmă vă povestesc toată aventura asta pe-un forum având ca temă centrală motocicletele comuniste, aşa că zic că-i cazul să mai băgăm şi fiarele-n seamă!
Se făcuse de-a dreptul
cald. Ne-am regrupat pe strada pensiunii, el probabil transpirând sub tot harnaşamentul ăla că ne-aştepta să-l ajungem din urmă, noi asudând de pasul alert pe care ni-l impusesem sub bătaia soarelui. Feri a adus o fişă lungă cu tot cu pipă-nşurubată-n ea, fiindcă avuseserăm noi impresia cu o zi în urmă că schimbarea fişelor între ele a părut să schimbe mersul motorului. De unde ne-am gândit că probabil una din fişe ori pipe făcea(u) fiţe. Aşa că l-am dat afară din curte pe Arkadi după o noapte întreagă de marcat teritorii şi l-am tras din nou pe cricul central ca să-l doftoricim.
- By Feri.
Doar că pe Arkadi - fiind Arkadi - l-a durut fix în eşapamentul ăla dublu de fişa noastră. A pornit tuşind, tremurând, bombănind ca un urs abia trezit din hibernare. Şi s-a oprit. Întrerupea straşnic. Ba chiar mai rău, părea de-acuma să nu mai simtă vreun "mai bine" din vreo fişă, făcea la fel de rău pe ambii cilindri, oricât am fi permutat noi între ele bujiile, fişele şi pipele. Să fie GoTronicul? N-are cum, dă-l în mă-sa. Să vedem compresia? Arăta cam puţină la rece pe compresometrul lui Feri, dar suficientă şi - oricum - ambii cilindri arătau la fel. Bine. Atunci ce să mai: ne punem în cur şi hai să-i desfacem aprinderea!
- La şuetă.
- Frumoasa, bestia şi Arkadi.
- "Bă, am pierdut o şaibă!"
Noroc că ne-a ţinut Feri de vorbă, povestindu-ne câte-n lună şi-n stele! Soarele a trecut pe nesimţite de prânz şi s-a relaxat într-o după-amiază chiar frumoasă, răstimp în care noi dădeam jos platoul aprinderii şi bobina ca să vedem ce şi cum. Am curăţat pe la platină (deşi n-aveam ce), am suflat prin platou (deşi n-aveam ce), am uns pâsla care unge cama excentricului (aici am avut ce, recunosc), am verificat contragreutăţile avansului centrifugal... dar iarăşi totul arăta
bine. Şi zic hai că am o bobină de rezervă în trusa de scule, s-o-ncercăm pe-aia. Deşi o bănuiam de rele pe doamna bobinschi ce-o montasem pe Arkadi din primăvară, am zis că n-are ce să aibă, e
nouă pân' la urmă, başca venită în kitul ucrainean de aprindere electronică pe senzor pentru Nipru.
Şi
surpriză! Că odată ce-am montat cealaltă bobină, a prins şi Arkadi grai! M-am suit pe el, i-am dat o tură-n jurul "cartierului", am văzut e cu totul altă viaţă (deşi să zicem că mai întrerupea ocazional, dar absolut incomparabil cu felul în care ne adusese la Sighişoara) şi gata! Ne lămuriserăm! Bobina prăpădită. Feri s-a apucat să taie izolaţia bobinei înlocuite şi - din nou surpriză - firul rupt a fost imediat vizibil:
- Bobina de inducţie ucraineană.
Acum că pusesem toate simptomele şi faptele cap la cap, nu vreau să vă zic de câţi kilometri încoace bănuiesc că a mers aşa Arkadi. Lăsând la o parte drumul tocmai făcut până la Sighişoara, "multe sute" e prea puţin
... Tehnologie sovietică, tată! Merge oricum...
N-apăi dacă ne-am văzut deodată re-(răs-)motorizaţi şi apţi de drum, chit că soarele dădea semne că multe ore n-avea să mai stea pe cer, am strâns sculele, ne-am înţolit cu toţii repejor şi am dat frâu liber murgilor. Frâu liber doar până la Kaufland-ul din Sighişoara, adică din toată cavalcada asta ne-am oprit vertiginos doi kilometri mai târziu ca să dăm de mâncare bipezilor
care este. În lipsă de mititei cu muştar, Kaufland-ul ne-a servit cu nişte cârnaţi săţioşi, iar eu am profitat de răgazul ăsta cât să-i dau lui Arkadi avansul niţel mai devreme, că-mi părea cam puturos. Şi cu restul de
Picătura din dotare am lipit niţel borna pentru fişa dreaptă a "noii" bobine, că sunt borne tip regletă şi asta se răsucea cu totul când încercam să-i strâng şurubelul peste fir.
- Reglând avansul în parcare la Kaufland.
Şi ştiu c-o să mă-njuraţi, dar m-am gândit bine la ritm, paginaţie şi la ce-a rămas de povestit din tura asta şi - ţinând cont şi de lungimea postării ăsteia până-n acest moment - zic că-i mai bine să-nchei aici şi să continui cu finalul în partea a treia. Ce promit însă este că pe-această parte a treia o voi scrie foarte curând. Lupu' la oi, nu?
Din episodul următor:
Feri intră la zdup!
P.S.: Îl rog pe Ivan Pedală să-mi semnaleze eventualele greşeli de ortografie şi nu doar!
Că mie deja-mi fug ochii...